Home > Review > “Lockout” (2012): Un film de actiune mediocru, dar surprinzator de distractiv

“Lockout” (2012): Un film de actiune mediocru, dar surprinzator de distractiv

Titlu: Lockout (Misiune pe MS One)

An: 2012

Rating: 5.5/10 (Rotten Tomatoes: 37%, IMDb.com: 6.1/10, cinemagia.ro: 7/10)

Gen: Acțiune/ Sci-FI/ Thriller

Regia: James Mather, Stephen St. Leger, Cu: Guy Pearce, Maggie Grace, Peter Stormare

Durată: 95 de minute

Lockout este plin de clișee, ridicol, însă al naibii de entertaining.

J.R Jones

Primele impresii. Lockout, un film care nu-și propune foarte multe

Dacă toate filmele ar însemna acțiune fără creier, replici șmecherești aruncate pur și simplu în vânt de către eroul principal la fiecare două minute sau scene pe muchie de cuțit în care tipul cel bun izbăvește întotdeauna în fața scursurilor societății, atunci Lockout s-ar califica lejer ca fiindo superproducție. Din păcate însă, lucrurile stau altfel. Chiar și pentru filmele de acțiune, există aspecte mai importante decât o mare și nesfârșită luptă “unul vs restul”, presărată pe alocuri cu clișee și secvențe de un comic ridicol.

Când m-am uitat pe fișa filmului și am observat numele lui Luc Besson și Maggie Grace (foto), care au lucrat împreună la Taken (Maggie fiind fata aceea antipatică răpită de albanezi), mintea mi-a fugit imediat la pelicula lui Pierre Morel, apărută în 2008. Trăgeam speranțe că Lockout îmi va da o oră și jumătate de acțiune bună și doream ca, măcar de data asta, Maggie să nu mai scape cu viață (am avut o senzație de déjà vu că va găsi o cale să intre iar în cele mai cumplite belele). Glumesc, desigur.

Sincer, am vrut să văd noul film marca Luc Besson, pentru că tipul a avut mereu o înclinație către producțiile de acțiune/sci-fi cu eroi bad-ass (vezi și The Fifth Element, Taken, Leon ș.a). La final, fără să pot spune că nu a meritat vizionarea, Lockout mi s-a părut mai degrabă banal și trecător decât memorabil. Ca să fiu cinstit pân’ la capăt, m-am cam desumflat când am văzut despre ce este vorba în film.

Singurele lucruri notabile din acest film sunt carisma lui Guy Pearce (acum cu mușchi – foto), un actor pe care personal îl găsesc a fi de mare talent (într-un rol cam atipic pentru el) și, culmea!, sex-appeal-ul lui Maggie Grace – infinit mai agreabilă aici decât în poate mai celebrul Taken. În rest, avem povestea standard a războinicului atotputernic, singurul care se poate bate cu o armată de deținuți cu zâmbetul pe buze și cu toate replicile la el. Ei bine, am mai văzut asta. Că Pearce nu se bate ca Michael Dudikoff, pe submarine nucleare, sau ca Chuck Norris, la bordul unor avioane capturate de teroriști, ci în spațiu, pe o navetă-închisoare, este irelevant. Cadrul în care se derulează acțiunea nu impresionează, atât timp cât scenariul nu se diferențiază cu nimic major de cel din filmele de duzină. Cel puțin așa funcționează lucrurile în cazul meu.

Cele trei bube. Scenariu. Personaje. Regie.

Scenariul aduce izbitor de mult (unii ar zice că nepermis de mult) cu Escape from New York, filmul cult din 81, cu Kurt Russell în rolul lui Snake Plissken. Diferența majoră ar fi că, în Lockout, viitorul nu are un look retro, ci este foarte high-tech (cu motociclete hybrid și tot tacâmul). Suntem în anul 2079 și singura fiică președintelui Statelor Unite ale Americii, Emilie Warnock (Maggie Grace), e capturată de către deținuții scăpați de sub control de pe MS One, o închisoare spațială de maximă securitate aflată pe orbita planetei.

Există un singur om care o poate salva din infern iar acela este ex-agentul special Snow (Guy Pearce), un tip condamnat pentru spionaj și crimă, după ce a fost văzut de directorul Serviciilor Secrete, Scott Langral (Peter Stormare), în timp ce împușca cu sânge rege un agent sub acoperire în persoana lui Frank Armstrong (foto). Rețeta standard în astfel de cazuri, Snow are de ales. Ori își ia inima-n dinți și merge s-o recupereze pe fata președintelui, ori se duce frumos la pârnaie pentru 30 de ani.

Fiind între ciocan și nicovală, Snow acceptă misiunea și se duce s-o scape pe Emilie din mâinile jegoase ale criminalilor de pe MS One. În același timp, încearcă să dea de partenerul său, Mace (Tim Plester), acum deținut cu acte în regulă în pușcăria spațială. Motivul este unul cât se poate de simplu. Doar Mace știe unde se află dovada care-i poate demonstra nevinovăția: servieta misterioasă pe care Frank o purta la el când a fost ucis.

Spre jumătatea filmului, Snow face echipă cu Emilie (cei doi se potrivesc bine) și încearcă să-și facă loc prin naveta plină de nebuni drogați care este MS One, către capsulele de evacuare. Deținuții sunt însă pe urmele lor, mai ales Alex și fratele său Hydell, o lepădătură de om (dacă îl poți numi om), care, din câte se pare, a devenit obsedat de frumoasa blondă. Și unde mai pui că în peisaj apare și Mace. Există o problemă însă – se pare că substanța cu care erau ținuți sub control criminalii de pe MS One i-a distrus creierii.

Aici este cazul să închiei sinopsis-ul. Nu vă povestesc mai multe, pentru că n-aș face decât să vă strivesc sub bocanc entuziasmul de a vedea cu ochii voștrii cum decurg evenimentele în Lockout până la final.

Personajele din Lockout, mai mult purtători de replici și clișee

Din păcate, personajele sunt lipsite de profunzime. Și când spun personaje, mă refer la Snow în primul rând, pentru că el tinde să apară în 75% din cadrele filmului, și apoi la Emilie, fata președintelui. Despre restul nu merită să discut. Apar prea puțin pe parcursul producției, iar atunci când apar au mai mult rol de umplutură.

Despre Snow, tipul este șmecher. El știe asta, așa că, ce credeți că face? Se dă mereu în spectacol cu câte vreo replică (deseori exagerează). Uneori acestea sunt bune, alteori se apropie periculos de “eticheta” de clișee. Un lucru este clar – și anume că toate elementele care compun personajul interpretat de Pearce sunt fumate. Am mai văzut zeci de eroi care ne mitraliau cu one-liners-uri (replici scurte, rostite special pentru a crea senzație). Schwarzenegger o făcea cel mai bine pe vremuri, când mai toate filmele sale se lăsau cu uau-uri aproape la fiecare secvență în care Arnie îi punea la respect pe indivizii din jurul lui.

Nu este ceva nemaivăzut ca un tip dur până în măduva oaselor să-și bată joc de ce-i care îl interoghează (foto), cu riscul de a rămâne fără dinți sau mai rău. De fapt, dacă mă gândesc bine, este preferabil să ia bătaie la propria-i inițiativă decât să fie caftit de tipul cel rău când nu trebuie. Imaginați-vă că tipul ăsta este atât de cool încât încasează croșee doar când vrea el, când are ceva de demonstrat. Ce are Snow de demonstrat? Că el e ăl mai șmecher barosan, evident. Nimic nu depășește mândria unui erou din filmul de acțiune. Nimic.

Cam ăsta ar fi Snow, o sumă de stereotipuri îndesate în corpul lucrat al lui Guy Pearce. Și ce mi se pare cel mai interesant este faptul că astfel de tehnici, fumate după cum am precizat adineaori, încă mai au farmec. Din clișee, au devenit un fel de reguli de bun simț pentru filmele de acțiune, reguli în absența cărora simțim că ceva nu funcționează cum trebuie. Ne așteptăm ca, în blockbusterele à la Con Air, The Rock, Die Hard, Speed ș.a.m.d, băieții buni să fie cei mai șmecheri din parcare. Așa se face că insul ăsta, Snow, de departe cel mai stereotipic caracter pel care ni-l oferă Lockout, reprezintă totodată și unul din motivele principale pentru care pelicula merită vizionată.

Al doilea personaj esențial din film, Emilie Warnock (foto), nu duce lipsă de două lucruri: frumusețe și naivitate. Fata asta este pe cât de sexi, pe atât de credulă (ca să nu spun proastă). La fel ca în Taken, se duce de capul ei într-o lume pe care nu o cunoaște: o pușcărie spațială plină de violatori, criminali, hoți și alte specii de infractori. Iar motivul vizitei sale pe MS One este incredibil, vrea să se asigure că “bieții” deținuți sunt tratați cum trebuie.

Emilie prezintă particularitățile fetei ce trebuie salvată. Crede că lumea e numai lapte și miere și că nimic nu i s-ar putea întâmpla tocmai ei. Din păcate pentru fiica președintelui, în scurt timp află pe propria-i piele că lucrurile nu stau chiar așa și că a merge pe o navă spațială plină de psihopați, având doar un bodyguard alături, nu este cea mai grozavă idee. După ce este capturată de criminali, lucrurile se schimbă.

În partea secundă a peliculei avem parte de o Emilie Warnock mai hotârâtă și mai puțin naivă, pentru ca în final fata să ne surprindă cu mintea ei ageră. Per total, aș aprecia că personajul lui Maggie Grace (foto) lasă o impresie destul de bună. Cel puțin din punct de vedere al aspectului fizic, Emilie este cu adevărat ireproșabilă în Lockout.

Despre regie. Concluzii critice. Răspunsul la întrebarea: “se merită să vizionez Lockout?”

Lockout a fost regizat de doi tipi cu nume de insule – vorba unui critic de film din SUA: James Mather și Stephen St. Leger (care au muncit și la scenariul creat în mare parte de Luc Besson). Din punctul meu de vedere, Mather și Leger n-au făcut nici rahatul praf cum se zice deseori pe românește, dar nici nu au rupt gura târgului – tot pe românește. Având în vedere că producția urmărește cu obediență un șablon, fără să-și propună vreo clipă să depășească granițele acestui tipar, nu pot să spun că valoarea filmului se regăsește în scenariu sau în regie. Îndrăznesc să spun că cei doi “insulari” au făcut o treabă regizorală cel mult mediocră în Lockout.

În primul rând, filmul începe anormal de abrupt. Foarte multe dintre cadrele de debut ale peliculei mi s-au părut a fi puse cap la cap într-un mod neîndemânatic – astfel că a trebuit să derulez de vreo trei ori în spate să înțeleg cine ce funcție are în film și să disting cât de cât succesiunea de evenimente din acea cameră de hotel. Cu excepția momentelor în care Guy Pearce mai lansează câte-o replică, Lockout este zgomotos, încălcit și difuz-obscur (vezi, de pildă, urmărirea din foto). În plus, filmul are momente, majoritatea dintre aceste momente fiind în primele 30 de minute, în care acțiunea se desfășoară haotic și precipitat. Una este să încerci să creezi ritm și alta este să grăbești inutil acțiunea, până când aceasta devine aproape incomprehensibilă – o diferență care se pare că nu a fost înțeleasă de cei care au gândit acest film.

Cei doi regizori fac apel și la o mică manevră ieftină: servieta. Nimeni nu pare să știe ce anume conține. De fapt, această informație nici nu prea are vreo importanță în economia scenariului. Tot ce contează este că Snow vrea cu tot dinadinsul s-o recupereze – iată acel mic detaliu care o face atât de importantă pentru film. Să ne înțelegem, servieta nu este valoroasă pentru ceea ce ascunde în interior, ci pentru că toți sunt disperați să pună labele pe ea. În acest caz, raționamentul funcționează complet invers față de cum ar trebui.

Asta numesc eu artificiu. Ți se spune că un obiect este important pentru poveste, fără să ți se dea vreun motiv. E importantă pentru că așa zice povestitorul. Roger Ebert numește acest truc prin care se poate construi fără prea mare efort intelectual un film, a MacGuffin.

Acum, că am ajuns la finalul acestui review, se cuvine să vă răspund la întrebarea care, la urma urmei, contează cel mai mult. Pentru că, dincolo de actori, scenarii și regizori, cel mai mult vrem să știm dacă un film merită sau nu să fie vizionat. Cu privire la această întrebare, vă spun că fiecare dintre noi are standarde diferite după care judecă un anumit film. Poate pelicula pe care eu o consider a fi demnă de laudă, altora li se pare praf. Sau viceversa, înțelegeți ideea.

Pentru mine, Lockout este un film mediocru (poate chiar submediocru) ca valoare, dar peste medie de distractiv. Dacă vă plac filmele de acțiune mai mult decât alte genuri, atunci probabil că pelicula o să vi se pară una foarte bună. Dacă, din contră, nu prea gustați astfel de filme, atunci poate că ar fi mai bine să căutați altceva cu care să vă omorâți timpul.

Comparând Lockout cu Taken, nu am descoperit diferențe foarte mari, căci ambele pelicule sunt pline de clișee, dar, în final, numai bune de văzut cu un pahar de suc și o pungă de popcorn alături. Atât doar să vă odihniți creierul pentru următoarele 95 de minute. Nu de alta, dar oricum nu-l veți folosi prea des.

Așadar, așteptați-vă la câteva replici bune și la un nivel decent de entertaining de la Lockout și lăsați-vă pretențiile să fie satisfăcute de alte filme (dacă sunt mari), mai bune decât acesta.

Lockout (2012)un film  mediocru, dar surprinzător de distractiv

  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

Leave a comment