Despre Man of Steel, noul film superman care ne asteapta în 2013

Având în vedere avalanșa de filme cu supereroi declanșată de The Dark Knight Rises,  X-Men: First Class, The Amazing Spider Man, The Avengers ș.a.m.d, era o chestiune de timp până când cel mai mare supererou pe care l-au produs vreodată benzile desenate va avea parte și el de o bine-meritată mega-producție.

Așa se face că în vara anul viitor (probabil cândva prin luna iunie) ne așteaptă o nouă producție Superman, intitulată șmecherește Man of Steel (deci nu Iron Man, că numele ăsta era deja luat, ci Man of Steel… interesant).

Totul a început În 2008, când casa de producție Warner Bros testa terenul în căutarea unui mod de a relansa franciza Superman, căzută în dizgrație după ce Superman Returns s-a dovedit a fi un eșec. Întrebați fiind ce părere aveau despre o reinventare a celebrului Clark Kent, scriitorii de comic book-uri le-au transmis acestora că ideea nu era una rea, atât doar că noul film trebuia să ia totul de la capăt. “Fanii te vor susține dacă le arăți că vrei să iei lucrurile de la început și să le faci cum trebuie. The Incredible Hulk a deonstrat asta în 2008.”, le-ar fi spus celor de la Warner Bros Mark Wlaid, un renumit autor de benzi desenate cu supereroi care a lucrat atât pentru DC Comics, cât și pentru Marvel.

Nolan a venit cu ideea. Echipa de producție din spatele lui Man of Steel

Doi ani mai târziu, Christopher Nolan și David S. Goyer, care au pus la punct povestea din marele hit al anului 2008, The Dark Knight, le-au propus celor de la Warner Bros să prezinte personajul Superman într-o aură modernă, cam la fel cum este întruchipat Bruce Wayne în recenta trilogie Batman. Nolan a fost adoptat pe loc ca producător, în timp ce Goyer urma să se ocupe de scenariu. Mai rămânea deci un singur loc liber în echipa de producție, cel de regizor.

Pentru postul de regizor a fost contactat rapid Guillermo del Toro (seria Hellboy), care a refuzat însă, motivând că avea un orar prea încărcat în acea perioadă. Ben Affleck s-a aflat și el pe lista favoriților să regizeze noua peliculă, însă a ezitat să accepte pentru simplul fapt că nu era la curent cu tehnicile VFX (efecte speciale adăugate prin prelucrarea pe calculator a materialului filmat, numite și CGI) – fără de care este aproape imposibil să realizezi o astfel de producție. În cele din urmă, la sfatul lui Nolan, a fost angajat regizorul Zack Snyder (Watchmen, Sucker Punch), care a preluat cu totul frâiele proiectului, lăsândul pe Christopher să se axeze exclusiv pe The Dark Knight Rises.

Mi se pare foarte interesant faptul că Christopher Nolan a declarat de mai multe ori că preferă scenele filmate cu camera în dauna celor prelucrate pe computer și că nu apelează la CGI decât atunci când nu are altă soluție. Așa că am dificultăți în a înțelege cum de l-a ales tocmai pe Snyder să regizeze Man of Steel, având în vedere că ultimele sale filme, precum 300 și Sucker Punch de pildă, au fost suprasaturate de CGI (foto stânga).

Ce-i drept, Snyder le-a promis fanilor un Superman realistic și modern – pe modelul Batman-ului imaginat de Chris Nolan. Rămâne însă de văzut dacă pelicula sa va arăta la fel de bine precum The Dark Knight sau dacă va avea aspectul de desene animate pe care ți-l imprimă abuzul de CGI într-un film.

Distribuție de top. Costner și Crowe vin de nicăieri să relanseze franciza

Cum echipa de producție era în formație completă (Zack Snyder urma să regizeze Man of Steel, pe baza unui scenariu eleborat de Goyer și Nolan), mai rămânea problema cast-ului sau a distribuției dacă vreți.

Henry Cavill a fost primul ales, britanicul urmând să-l interpreteze pe Clark Kent/Superman. El ar fi vrut să-l joace pe Superman și în anul 2004, dar a ratat la mustață rolul pentru Superman Returns în fața lui Brandon Routh. Până la urmă, acel eșec s-a dovedit a fi cu noroc, pentru că are acum șansa să interpreteze rolul mult dorit într-o producție care se preconizează a fi mult mai de succes decât cea din 2006.

Ființe superbe precum Olivia Wilde, Mila Kunis sau Natalie Portman au fost luate în calcul pentru rolul lui Lois Lane, însă, în cele din urmă, producătorii au decis să meargă pe mâna experienței și au ales-o pe Amy Adams (Junebug, Doubt, The Fighter). Alte nume grele precum Kevin Costner, Diane Lane (în rolurile lui Jonathan, respectiv, Martha Kent) și Russell Crowe (Jor-El) s-au alăturat distribuției pentru Man of Steel – una care poate  rivaliza oricând cu cea din The Dark Knight.

Întârzieri la filmări. Amânarea lansării

Bugetul peliculei a fost stabilit la 175 de milioane de dolari ( cu circa 10 milioane sub The Dark Knight), astfel că totul era pregătit. Filmările au început în august 2010, în Chicago, și se estima atunci că ele vor fi gata la timp, pentru ca premiera filmului din decembrie 2012 să nu fie amânată.

De s-au temut însă producătorii n-au scăpat, pentru că toate termenele stabilite inițial au fost cu mult depășite. Filmările s-au încheiat definitiv de-abia în februarie 2012, iar lansarea a fost amânată cu peste jumătate de an, până pe data de 14 iunie 2013. Între timp, este cazul să ne așteptăm la o foarte scumpă și furtunoasă campanie de promovare a celei mai noi producții Superman. Fiindcă, nu-i așa?, toată lumea, cu mic cu mare, trebuie să știe când va apărea noua minunee a filmelor cu supereroi.

Primul trailer la Man of Steel, unul cu efect de teaser

Că tot veni vorba despre promovare, vă prezint mai jos primul teaser-trailer la Man of Steel. Judecând după cum arată, cred că producția lui Zack Snyder se anunță a fi evenimentul anului viitor în materie de cinema.

Rottentomatoes.com a inchis comentariile la The Dark Knight Rises

Mi-a ajuns ieri pe la urechi că celebrul site de filme Rottentomatoes.com a blocat comentariile userilor pentru cel mai așteptat film al verii, The Dark Knight Rises. Așa că am survolat puțin internetul ca să aflu și eu ca tot omu ce i-a determinat pe nebunii ăia să ia o astfel de decizie, mai ales că, personal, intru destul de des pe site-ul lor.

Ei bine, ca s-o iau de-a fir-a păr, scandalul a-nceput imediat după ce-au apărut  pe rottentomatoes.com primele două review-uri negative la The Dark Knight Rises. Criticii de film Marshall Fine și Christy Lemire au catalogat producția lui Nolan ca fiind un dezastru de proporții, iar verdictul lor a distrus scorul până atunci perfect a peliculei (de la 100% a ajuns undeva pe la 85%).

Represaliile fanilor înfocați ai lui Batman n-au întârziat să apară. În câteva zile, comentariile la opiniile celor doi critici trecuseră bine de cifra 1000,  majoritatea dintre acestea conținând înjurături și chiar amenințări cu bătaia sau cu moartea la adresa celor care, vezi domne, “ar fi făcut praf ratingul până atunci perfect al filmului lor favorit”.

Văzând că nu poate opri avalanșa de postări, editorul șef al site-ului, Matt Atchity, n-a avut de ales și a închis comentariile la ultimul film din franciza Batman. “În momentul în care observ că utilizatorii au întrecut măsura, nu pot decât să închid secțiunea de commenturi. Ceea ce am și făcut” – a comentat el această situație, pe cât de serioasă, pe atât de hilară.

Probabil că aici a ajuns lumea în care trăim. Nu mai ai voie să-ți spui părerea despre un film, cu atât mai mult cu cât meseria ta de critic te obligă să faci asta, că vin unii nenorociți și te-njură sau te amenință cu cafteala sau, mai rău, moartea. Câteodată, mă gândesc că poate ar fi bine să se adopte o lege în genul ACTA – una care să fie aplicată special acestor dobitoci care nu sunt în stare să se abțină de la jigniri sau amenințări atunci când se folosesc de avantajele internetului.

Să-i descopere mascații și să le salte fundul ăla obosit din fața tastaturii pe care oricum nu o folosesc la nimic bun.

Despre serialul “House M.D” și epilogul său. Final fericit sau încheiere tristă?

După 8 ani și tot atâtea sezoane, în care a strâns 2 Globuri de Aur, House M.D a spus stop. Sunt multe lucruri de spus despre acest serial, însă în următoatele rânduri mă voi referi cu precădere la ultimele 4-5 episoade pe care le-am văzut aseară târziu în serie.

La un prim gând, cred că House s-a terminat la momentul potrivit, pentru că, s-o recunoaștem, serialul a cam fost în scădere în ultimul timp. Cazurile medicale nu au mai fost atât de atrăgătoare ca la început, astfel că episoadele au devenit din ce în ce mai supraîncărcate cu glume și farse, multe dintre ele lipsite de haz. Ca s-o spun pe aia dreaptă, House luase o turnură neplăcută pentru unii dintre fanii săi, printre care și eu. Pierduse din alura de serial medical cu care debutase și se transformase într-un fel de turnir de nemernicii, pe care, logic, Hugh Laurie îl câștiga întotdeauna detașat.

Apoi, am tot citit pe net cât de nesatisfăcător s-a încheiat acest serial – de altfel unul foarte bun – și mi-am zis că trebuie să văd cu ochii mei. Asta așa, ca să-mi formez și eu, ca tot omu’, o părere. Și după ce m-am uitat la săracul Wilson, apoi la House și în final la amândoi cum stăteau și se luptau cu cancerul ăla nenorocit deja începea să-mi se formeze în cap imaginea unui final trist. Wilson – răpus de cancer, iar House – plecat din spital sau, mai rău, mort și el din cauza vreunei supradoze de Vicodin. Un astfel de final se prefigura, până ce, la un moment dat, producătirii sau gândit că este mai bine ca finalul să fie într-o notă pozitivă; sau cel puțin asta a fost intenția lor, pentru că de reușit, nu prea le-a reușit.

Eu cred că era inevitabil ca House să se termine cumva trist. Indiferent de ce fel de final primeau fanii, ar fi existat o senzație de “culegi ce-ai semănat”, pentru că până la urmă urmările acțiunilor tale te ajung din urmă. Așa se întâmplă în viață.

Așa-zisul happy ending al serialului mi-a lăsat personal un gust amar. Gândiți-vă că, dacă în 99% din serial Gregory House n-a dat dovadă nici măcar de un dram de altruism, culmea, în final, și-a dat seama că prietenii se ajută unul pe altul la nevoie. La spartul târgului, atunci când contează mai puțin. Când până și cel mai bun tovarăș al său mai are 6 luni de trăit. Unde-i fericirea în fraza asta? Fiindcă nu văd nimic pozitiv în a înțelege un lucru decât atunci când l-ai pierdut sau când ești sigur că îl vei pierde. Sau poate că imaginea unui final fericit este deformată în cazul meu.

Până la urmă, House a făcut constant pași mici, dar fermi, spre un epilog cu gust amar. Nu pot decât să fiu fericit că, cu toate acele secvențe desprinse din filmele de acțiune à la Eraser (vezi faza cu înscenarea), am obținut un final suficient de mulțumitor. Nu fenomenal, nici măcar bun, dar mulțumitor. Pentru mine cel puțin.

Discutie. De ce nu a luat Tom Cruise niciodată Oscarul?

Stau și mă întreb câteodată de ce un actor foarte mare ca Tom Cruise nu a luat niciun premiu Oscar, deși a fost nominalizat de 3 ori, pentru Born on the 4th of July, Magnolia și Jerry Maguire. Am revăzut astăzi Jerry Maguire și chiar m-am mirat cum de Tom Cruise n-a plecat niciodată cu statueta de aur acasă, pentru că el și Cuba Gooding Jr au făcut dintr-un film destul de previzibil à la Cameron Crowe ceva realmente special.

Cum de naiba Tom Cruise n-a câștigat niciodată Oscarul pentru cel mai bun actor nu știu! Să zicem că în 1990, la nominalizarea primită pentru rolul din Born on the 4th of July, a fost devansat la mustață de un fenomenal Daniel Day-Lewis (My Left Foot). Dar în 1999, pentru cum și-a interpretat rolul din Magnolia, eu zic că trebuia să fi câștigat. Michael Caine a fost și el bun în The Cider House Rules, dar personal i-aș fi dat statueta lui Cruise în acel an. Mai rămâne rolul din Jerry Maguire, pentru care din nou a rămas pe dinafară. În acel an, Oscarul a mers la Geoffrey Rush (Shine).

Eu cred că a fost vorba și de ghinion. Cel mai bun rol al său s-a suprapus cu cel mai bun rol al lui Daniel Day-Lewis, iar premiul cel mare a mers la cel din urmă. Iar în Jerry Maguire, din nefericire pentru Tom, a venit Cuba Gooding Jr și a luat tot caimacul. Ghinion. Mai rămâne rolul din Magnolia, unde cred că Academia s-a cam pripit (asta ca să nu zic c-a dat de-a dreptul cu bâta-n baltă).

Așa se face că Tom Cruise a fost prezent de trei ori a fost la premiile Oscar în calitate de nominalizat și de tot atâtea ori s-a întors acasă cu mâna goală. Nah, ce să-i faci, asta-i viața. Shit happens, pe americănește.

Lăsând răutățile la o parte, sper ca Tom Cruise să ia până la urmă statueta. E un mare actor cu nu multe, ci foarte multe filme bune la activ. Vorbim totuși de unul dintre cei trei actori ale căror șapte filme consecutive au trecut bariera de 100 de milioane de dolari încasări (ceilalți doi sunt Tom Hanks și Will Smith, cu opt chiar). Tom Cruise e de asemenea singurul actor care de-a lungul carierei a lucrat cu toți cei patru “grei” ai cinematografiei: Oliver Stone, Stanley Kubrick, Steven Spielberg și Martin Scorsese. Nu-i de colea nici asta.

_______________________________________________________________

Premiile sunt minunate. Eu am fost nominalizat în multe ocazii și am câștigat multe premii la viața mea. Dar scopul meu nu este ăsta, să câștig premii. Daca se întâmplă, va fi extraordinar, iar dacă nu, la fel.

Tom Cruise, vorbind despre cât de importante sunt premiile în viața sa de actor.

Finala Eurovision, azi la 22:00 pe TVR1

Finala concursului Eurovision va avea loc astăzi, 26 mai. O puteți vedea integral pe TVR1 și TVR HD la ora 22. România va fi reprezentată de Mandinga, cu piesa Zaleilah, și va intra în concurs de pe poziția a 14-a.

Personal, nu le dau mari șanse celor de la Mandinga. Cred că piesa e proastă și că nu spune, de fapt, nimic. Nare nici mesaj, nici un ritm pe care să-l fredonezi în gând după ce piesa s-a terminat. O melodie banală, care probabil nu va termina chiar pe ultimul loc, dar nici în primele zece nu va fi.

În schimb, îmi place destul de mult melodia Suediei. Are un tempou pe care-l reții ușor, este ritmată, iar tipa care o cântă are o voce bună, puternică. În plus, mai face și câteva mișcări destul de mișto pe scenă.

Faceți și voi diferența dintre cele două. Eu zic că a lor e clar mai bună, din toate punctele de vedere: mesaj, ritm, voce, show etc. Predicția mea e că Suedia va câștiga Eurovision-ul și că România va termina pe locurile 10-14. Veniți și voi cu alte predicții.

Excepția care confirmă regula. Sequel-ul se poate ridica la înălțimea originalului. Dar îl poate depăși? Alien vs Aliens

Există vorba aceea cum că sequel-urile reușesc arareori să se ridice la nivelul de măreție al originalurilor. Apar însă și câteva excepții, iar eu vă prezint mai jos chiar una dintre ele: Alien, magistralul horror/sf regizat în 1979 de Ridley Scott și Aliens-ul lui James Cameron din 1986.

Avem aici două pelicule foarte apropiate ca valoare și, în același timp, extrem de diferite ca stil de prezentare. Ambele au reușit cumva să uimească audiența, dar au făcut-o prin două viziuni particulare asupra sci-fi-ului. Unul dintre filme, Alien, a mizat pe mister și groază, în timp ce Aliens a optat pentru scenele de acțiune explozivă și doar izolat pe elementele de horror.

Poate ăsta este și secretul unei continuări de succes. Să nu încerci să repeți prin sequel figura reușită cu filmul original, ci să încerci să vii mereu cu câte ceva nou.

Alien

An: 1979/ Gen: Sci-Fi, Horror/ R: Ridley Scott/ Cu: Sigourney Weaver, John Hurt, Tom Skerritt, Ian Holm

O navetă spațială aterizează pe o planetă foarte îndepărtată pentru a verifica un semnal S.O.S pe care l-a interceptat. Aici, membrii echipajului găsesc niște creaturi misterioase. Problemele apar când una dintre aceste creaturi reușește să scape de pe planetă și să se întoarcă cu ei în navetă. Pentru că orătania se dovedește a fi o adevărată mașină de ucis.

______________________________________________________________

Aliens

An: 1986/ Gen: Sci-Fi, Acțiune/ R: James Cameron/ Cu: Sigourney Weaver, Carrie Henn, Bill Paxton, Michael Biehn, Lance Henriksen

La 57 de ani după ce a supraviețuit masacrului din navetă, Ripley află că planeta de origine a terifianților extratereștri a fost colonizată. Contactul cu oamenii de acolo este însă pierdut, așa că Ellen Ripley se vede nevoită să pornească într-o misiune de recunoaștere pe LV-426 împreună cu o brigadă de soldați antrenați să distrugă tot ce întâlnesc în cale.

Totul cu o singură menire, să salveze eventualii supraviețuitori și să extermine odată pentru totdeauna nenorocitele creaturi. Problemele și situațiile limită nu vor înceta însă să apară, iar sarcina echipei de salvare nu va fi deloc una simplă.

_______________________________________________________________

De obicei, când vorbim despre sequel-uri care s-au ridicat la nivelul originalurilor sau chiar au reușit să le depășească, nu avem foarte multe filme la care putem face referire. Las la latitudinea voastră să hotărâți în ce măsură Aliens se poate compara cu originalul Alien. Așa că, vă rog să votați și să comentați dacă simțiți nevoia, mai ales că în discuție sunt două filme pe care mai mult ca sigur că le-ați văzut deja și v-ați format o părere despre ele. Atât pentru moment, numai bine.

Anii ’80. Cel mai bun film despre prietenie: “The Breakfast Club” vs “Stand By Me”.

The Breakfast Club

An: 1985/R: John Hughes/Cu: Emilio Estevez, Paul Gleason, Anthony Michael Hall, Molly Ringwald

Cinci elevi de liceu care nu se suportă deloc între ei descoperă că au de fapt mai multe lucruri în comun decât credeau la început. Într-o dimineață de sâmbătă se văd nevoiți să stea șapte ore împreună in aceeași clasă de detenție, unde încep să-și împărtășească unul altuia problemele cu care se confruntă.

_______________________________________________________________

Stand By Me

An: 1986/R: Rob Reiner/Cu: River Phoenix, Corey Feldman, Kiefer Sutherland, Wil Wheaton, Jerry O’Connell

După moartea unui prieten apropiat, un scriitor își aduce aminte de călătoria pe care a făcut-o când era doar un copil de 12 ani alături de cei mai buni prieteni ai săi. Patru tovarăși s-au pornit atunci la drum într-o aventură de neuitat pentru a găsi cadavrul unui băiat dispărut.

Taifasul Cinefililor vă recomandă să vizionați ambele filme și vă roagă să votați

Cea mai bună animație PIXAR: “Ratatouille” sau “Wall-E”?

Ratatouille

An: 2007/R: Brad Bird, Jan Pinkava/Voci: Patton Oswalt, Brian Dennehy, Ian Holm, Peter O’Toole

Remy este un șoricel amărât de la țară, care ajunge în Paris și află că bucătarul lui favorit a murit. Atunci, el face echipă cu tânărul care duce gunoiul la localul răposatului maestru Gusteau și se apucă de gătit pentru restaurant. Problema este că familia lui Remy nu privește cu ochi buni această nouă legătură dintre el și oameni…

_______________________________________________________________

Wall-E

An: 2008/R: Andrew Stanton/Voci: Ben Burtt, Elissa Knight, Jeff Garlin, Sigourney Weaver

În viitorul îndepărtat, Wall-E, un roboțel care împachetează gunoiul pe Terra, se îmbarcă într-o călătorie spațială care va schimba soarta omenirii. În această aventură plină de peripeții, Wall-E se va reuni cu “iubita” sa Eve, își va face noi prieteni din rândul roboților și va învăța câte puțin din ce înseamnă firea umană.

Vă aștept să votați și chiar să vă motivați alegerea prin comment-uri. De ce unul și nu celălalt?

Filmele care ne-aduc aminte de vremurile din copilărie

Fiecare din noi are filme pe care le consideră speciale pentru că le-a văzut prima dată când a fost copil. Când revezi un astfel de film, îți aduci aminte instant de copilărie și te-apucă imediat melancolia. O să vă-nșir aici câteva din filmele pe care le-am văzut când am fost puști și pe care încă le apreciez foarte mult. Sunt curios care-s filmele voastre dragi din vremurile copilăriei.

Stand by Me. Un film de excepție, ce are la bază o poveste de Stephen King, pe care îl apreciez foarte mult ca scriitor. Atmosfera este extraordinară. Probabil nicio altă peliculă n-a surprins mai bine legătura de prietenie care se stabilește între câțiva puști de 12 ani. O aventură despre prietenie, perseverență, curaj și multe altele, unul pe care nu-l voi uita probabil niciodată. Scena cu trenul de pe pod (foto) face toți banii. Dacă mă gândesc mai bine, tot filmul îți dă o senzație aparte, mai ales dacă îl vizionezi atunci când ești copil.

Dragon Ball. Cine n-a văzut și nu s-a bucurat de peripețiile lui Son Goku și-ai săi prieteni: Picolo, Maestrul Țestoasă, Yamcha, Tien Shinhan și alții? Aveam cam 8 sau 9 ani pe-atunci și țin minte că mă uitam la animeul ăsta ca nebunu’, de luni până vineri. Îl dădeau parcă pe TVR1 de la ora 2 după masă sau cam așa ceva. Fierbeam de draci atunci când se vedea cu purici, din cauză că antena colectivă de pe bloc mai făcea figuri. Da, ce vremuri. Nu ca azi, când ai făcăturile astea de desene animate gen Bakugan, Ben 10 și alte fel de fel de prostii de acest gen.

Mila Superstar. Un alt anime pe care îl urmăream foarte des și care mi-a rămas drag chiar și azi. Îl vedeam pe postul Prima acum vreo 12 ani în fiecare sămbătă dimineață. Dacă stau bine să mă gândesc, nu era deloc tipul de desene pe care băieții de vârta mea l-ar fi găsit măcar cât de cât interesant. Mila Superstar era un anime cu fete și despre volei. Nu prea avea nimic în comun cu desenele care erau considerate populare atunci, ca Dragon Ball, Pokemon și Action Man, însă era interesant pentru că era diferit. Era diferit și în plus avea o poveste mișto de tot, atât de mișto încât mă trezeam în fiecare sâmbătă de la ora 7 ca să fiu sigur că nu-l pierd.

Tales from the Crypt. Pe vremea când eram eu copil, dacă voiai să-ți dai testul de curaj atunci trebuia să stai până la miezul nopții și să vezi Aventuri în Casa Morții pe ProTV. La 00:15, când toți dormeau, eu mă trezeam. Mă ghemuiam în fotoliu, după care îmi puneam pătura pe mine și mă holbam la poveștile alea de groază pline de scârboșenii. Țin minte că genericul mă băga din start în sperieți, ca să nu mai zic de gazda serialului, Cryptkeeper-ul. Scheletul ăla ambulant care rădea non-stop ca un isteric (da,da, mortăciunea din foto-ul de jos cu simulacru’ ăla de zâmbet pe față; el e).

Mă mai uit și astăzi la Tales from the Crypt, dar lucrurile s-au mai schimbat între timp. Povestirile alea mi se par acum mai mult amuzante și satirico-ironice decât înfricoșătoare. Cât despre schelet, stau și mă minunez. Nu-mi vine să cred c-am fost speriat de el. Fraților (și surorilor), tipu’ e penal!

Cum și de ce apreciem filmele?

De ce ne uităm la filmele la care ne uităm, cum le alegem și în funcție de ce? Asta e una din întrebările a căror răspuns depinde de fiecare persoană în parte. Unii spun că un film este senzațional, alții că e praf, iar unii niciuna, nicialta. Stai uneori și te întrebi dacă au văzut cu toții același film. Știu. Gusturile nu se discută. Ce stă însă la baza lor, da.

Scenariul. Încep cu scenariul nu pentru că sunt vreun pretențios când vine vorba despre scriitura ce stă la baza unui film, ci pentru că mulți apreciază în primul rând o poveste bine înghegată și mai puțin efectele speciale să zicem. Da, eu zic că este important ca story-ul să fie piesa de rezistență a unui film. Poți să-i ai pe De Niro, și pe Al Pacino în același film, dacă scenariul e de rahat, atunci închizi televizorul și te culci. Sau stai și te uiți ca boul la poartă noua, fără să pricepi nimic, doar că joacă aia doi în el.

Genul. Genul e și el important în toată treaba asta cu preferințele, că doar n-o să te uiți cot la cot cu maică-ta la American Pie. Cum gusturile nu se discută, tot așa un film de acțiune cu Arnold poate încânta un anumit segment de public și poate dezgusta fetițele amatoare de Selena Gomez sau Hannah Montana. Vorba aia, fiecare cu ce-l doare. Așa-i și la filme.

Ritmul filmului. Chestia cu ritmul e simplă. Sunt unii care nu au răbdare să vadă un film până la capăt dacă li se pare că e monoton. Pentru ei totul trebuie să se întâmple repede și direct. Nici nu prea contează calitatea materialului de pe ecran. Important este să nu se plictisească. Deci, celor care se plictisesc repede la un film – Jason Statham vă vine ca o mănușă. Atât doar că de obicei filmele care se derulează pe fast forward sunt rareori bune de ceva.

Calitatea imaginii. Efectele vizuale. Dacă le vezi în hd 1080p pe o ditamai plasma cu diagonala de 140cm devine criteriul number one în selecția filmelor. Ăsta dă bine pe tv-ul meu? Are efecte speciale șmenare? Este disponibil în variantă Blu-Ray și are sunet DTS?

Regia și Cast-ul. Da, da. Unii țin morțiș să vadă toate filmele lu’ Robert Downey Jr de pildă. Bune sau rele, nu prea contează, atât timp cât îl văd pe sticlă pe tipu’ care-mi place. Nu mă înțelegeți greșit, ăsta nu-i un lucru tocmai rău. Fiecare are actori care-i plac mai mult și actori pe care nu-i suferă defel. E și normal să fii subiectiv când vine vorba despre un film în care joacă ășa care-ți place ție cel mai mult. Același lucru e valabil și în cazul regizorilor, deși în regizori poți pune mai multă bază decât într-un actor care și-a luat banii și-a plecat. Regizorii și producătorii sunt mult mai legați de filmele pe care le produc. Apoi, cel mai prost film al celui mai bun regizor este aur curat pentru un mediocru în domeniu.

Popularitatea. Trendul. Să fim serioși, de multe ori cele mai populare filme nu-s tocmai perle ale cinemaului. Să luăm Avatarul de exemplu. A creat isterie, dar dacă-l iei la buchisit nu-i cine știe ce de capul lui. Mustește de stereotipuri si de GCI (din eng. imagini generate pe computer). Cam cum e Twilight printre fetele de 10-14 ani. “Fată, cum de nu l-ai văzut, toată lumea l-a văzut!”. Filmele de genul ăsta nu le vezi pentru marea lor valoare, ci pentru a  intra în rând cu lumea, pentru ca într-o viitoare și inevitabilă dscuție despre el în cercul de prieteni sau la școală să nu fii socotită un paria (marketingul ăsta, ce mai îndobitocește lumea…). La polul opus se situează acele filme care, deși nu-s pe buzele tuturor în ziua de azi, au ceva din ce în ce mai rar: calitate.