Archive
“Lockout” (2012): Un film de actiune mediocru, dar surprinzator de distractiv
Titlu: Lockout (Misiune pe MS One)
An: 2012
Rating: 5.5/10 (Rotten Tomatoes: 37%, IMDb.com: 6.1/10, cinemagia.ro: 7/10)
Gen: Acțiune/ Sci-FI/ Thriller
Regia: James Mather, Stephen St. Leger, Cu: Guy Pearce, Maggie Grace, Peter Stormare
Durată: 95 de minute
Lockout este plin de clișee, ridicol, însă al naibii de entertaining.
J.R Jones
Primele impresii. Lockout, un film care nu-și propune foarte multe
Dacă toate filmele ar însemna acțiune fără creier, replici șmecherești aruncate pur și simplu în vânt de către eroul principal la fiecare două minute sau scene pe muchie de cuțit în care tipul cel bun izbăvește întotdeauna în fața scursurilor societății, atunci Lockout s-ar califica lejer ca fiindo superproducție. Din păcate însă, lucrurile stau altfel. Chiar și pentru filmele de acțiune, există aspecte mai importante decât o mare și nesfârșită luptă “unul vs restul”, presărată pe alocuri cu clișee și secvențe de un comic ridicol.
Când m-am uitat pe fișa filmului și am observat numele lui Luc Besson și Maggie Grace (foto), care au lucrat împreună la Taken (Maggie fiind fata aceea antipatică răpită de albanezi), mintea mi-a fugit imediat la pelicula lui Pierre Morel, apărută în 2008. Trăgeam speranțe că Lockout îmi va da o oră și jumătate de acțiune bună și doream ca, măcar de data asta, Maggie să nu mai scape cu viață (am avut o senzație de déjà vu că va găsi o cale să intre iar în cele mai cumplite belele). Glumesc, desigur.
Sincer, am vrut să văd noul film marca Luc Besson, pentru că tipul a avut mereu o înclinație către producțiile de acțiune/sci-fi cu eroi bad-ass (vezi și The Fifth Element, Taken, Leon ș.a). La final, fără să pot spune că nu a meritat vizionarea, Lockout mi s-a părut mai degrabă banal și trecător decât memorabil. Ca să fiu cinstit pân’ la capăt, m-am cam desumflat când am văzut despre ce este vorba în film.
Singurele lucruri notabile din acest film sunt carisma lui Guy Pearce (acum cu mușchi – foto), un actor pe care personal îl găsesc a fi de mare talent (într-un rol cam atipic pentru el) și, culmea!, sex-appeal-ul lui Maggie Grace – infinit mai agreabilă aici decât în poate mai celebrul Taken. În rest, avem povestea standard a războinicului atotputernic, singurul care se poate bate cu o armată de deținuți cu zâmbetul pe buze și cu toate replicile la el. Ei bine, am mai văzut asta. Că Pearce nu se bate ca Michael Dudikoff, pe submarine nucleare, sau ca Chuck Norris, la bordul unor avioane capturate de teroriști, ci în spațiu, pe o navetă-închisoare, este irelevant. Cadrul în care se derulează acțiunea nu impresionează, atât timp cât scenariul nu se diferențiază cu nimic major de cel din filmele de duzină. Cel puțin așa funcționează lucrurile în cazul meu.
Cele trei bube. Scenariu. Personaje. Regie.
Scenariul aduce izbitor de mult (unii ar zice că nepermis de mult) cu Escape from New York, filmul cult din 81, cu Kurt Russell în rolul lui Snake Plissken. Diferența majoră ar fi că, în Lockout, viitorul nu are un look retro, ci este foarte high-tech (cu motociclete hybrid și tot tacâmul). Suntem în anul 2079 și singura fiică președintelui Statelor Unite ale Americii, Emilie Warnock (Maggie Grace), e capturată de către deținuții scăpați de sub control de pe MS One, o închisoare spațială de maximă securitate aflată pe orbita planetei.
Există un singur om care o poate salva din infern iar acela este ex-agentul special Snow (Guy Pearce), un tip condamnat pentru spionaj și crimă, după ce a fost văzut de directorul Serviciilor Secrete, Scott Langral (Peter Stormare), în timp ce împușca cu sânge rege un agent sub acoperire în persoana lui Frank Armstrong (foto). Rețeta standard în astfel de cazuri, Snow are de ales. Ori își ia inima-n dinți și merge s-o recupereze pe fata președintelui, ori se duce frumos la pârnaie pentru 30 de ani.
Fiind între ciocan și nicovală, Snow acceptă misiunea și se duce s-o scape pe Emilie din mâinile jegoase ale criminalilor de pe MS One. În același timp, încearcă să dea de partenerul său, Mace (Tim Plester), acum deținut cu acte în regulă în pușcăria spațială. Motivul este unul cât se poate de simplu. Doar Mace știe unde se află dovada care-i poate demonstra nevinovăția: servieta misterioasă pe care Frank o purta la el când a fost ucis.
Spre jumătatea filmului, Snow face echipă cu Emilie (cei doi se potrivesc bine) și încearcă să-și facă loc prin naveta plină de nebuni drogați care este MS One, către capsulele de evacuare. Deținuții sunt însă pe urmele lor, mai ales Alex și fratele său Hydell, o lepădătură de om (dacă îl poți numi om), care, din câte se pare, a devenit obsedat de frumoasa blondă. Și unde mai pui că în peisaj apare și Mace. Există o problemă însă – se pare că substanța cu care erau ținuți sub control criminalii de pe MS One i-a distrus creierii.
Aici este cazul să închiei sinopsis-ul. Nu vă povestesc mai multe, pentru că n-aș face decât să vă strivesc sub bocanc entuziasmul de a vedea cu ochii voștrii cum decurg evenimentele în Lockout până la final.
Personajele din Lockout, mai mult purtători de replici și clișee
Din păcate, personajele sunt lipsite de profunzime. Și când spun personaje, mă refer la Snow în primul rând, pentru că el tinde să apară în 75% din cadrele filmului, și apoi la Emilie, fata președintelui. Despre restul nu merită să discut. Apar prea puțin pe parcursul producției, iar atunci când apar au mai mult rol de umplutură.
Despre Snow, tipul este șmecher. El știe asta, așa că, ce credeți că face? Se dă mereu în spectacol cu câte vreo replică (deseori exagerează). Uneori acestea sunt bune, alteori se apropie periculos de “eticheta” de clișee. Un lucru este clar – și anume că toate elementele care compun personajul interpretat de Pearce sunt fumate. Am mai văzut zeci de eroi care ne mitraliau cu one-liners-uri (replici scurte, rostite special pentru a crea senzație). Schwarzenegger o făcea cel mai bine pe vremuri, când mai toate filmele sale se lăsau cu uau-uri aproape la fiecare secvență în care Arnie îi punea la respect pe indivizii din jurul lui.
Nu este ceva nemaivăzut ca un tip dur până în măduva oaselor să-și bată joc de ce-i care îl interoghează (foto), cu riscul de a rămâne fără dinți sau mai rău. De fapt, dacă mă gândesc bine, este preferabil să ia bătaie la propria-i inițiativă decât să fie caftit de tipul cel rău când nu trebuie. Imaginați-vă că tipul ăsta este atât de cool încât încasează croșee doar când vrea el, când are ceva de demonstrat. Ce are Snow de demonstrat? Că el e ăl mai șmecher barosan, evident. Nimic nu depășește mândria unui erou din filmul de acțiune. Nimic.
Cam ăsta ar fi Snow, o sumă de stereotipuri îndesate în corpul lucrat al lui Guy Pearce. Și ce mi se pare cel mai interesant este faptul că astfel de tehnici, fumate după cum am precizat adineaori, încă mai au farmec. Din clișee, au devenit un fel de reguli de bun simț pentru filmele de acțiune, reguli în absența cărora simțim că ceva nu funcționează cum trebuie. Ne așteptăm ca, în blockbusterele à la Con Air, The Rock, Die Hard, Speed ș.a.m.d, băieții buni să fie cei mai șmecheri din parcare. Așa se face că insul ăsta, Snow, de departe cel mai stereotipic caracter pel care ni-l oferă Lockout, reprezintă totodată și unul din motivele principale pentru care pelicula merită vizionată.
Al doilea personaj esențial din film, Emilie Warnock (foto), nu duce lipsă de două lucruri: frumusețe și naivitate. Fata asta este pe cât de sexi, pe atât de credulă (ca să nu spun proastă). La fel ca în Taken, se duce de capul ei într-o lume pe care nu o cunoaște: o pușcărie spațială plină de violatori, criminali, hoți și alte specii de infractori. Iar motivul vizitei sale pe MS One este incredibil, vrea să se asigure că “bieții” deținuți sunt tratați cum trebuie.
Emilie prezintă particularitățile fetei ce trebuie salvată. Crede că lumea e numai lapte și miere și că nimic nu i s-ar putea întâmpla tocmai ei. Din păcate pentru fiica președintelui, în scurt timp află pe propria-i piele că lucrurile nu stau chiar așa și că a merge pe o navă spațială plină de psihopați, având doar un bodyguard alături, nu este cea mai grozavă idee. După ce este capturată de criminali, lucrurile se schimbă.
În partea secundă a peliculei avem parte de o Emilie Warnock mai hotârâtă și mai puțin naivă, pentru ca în final fata să ne surprindă cu mintea ei ageră. Per total, aș aprecia că personajul lui Maggie Grace (foto) lasă o impresie destul de bună. Cel puțin din punct de vedere al aspectului fizic, Emilie este cu adevărat ireproșabilă în Lockout.
Despre regie. Concluzii critice. Răspunsul la întrebarea: “se merită să vizionez Lockout?”
Lockout a fost regizat de doi tipi cu nume de insule – vorba unui critic de film din SUA: James Mather și Stephen St. Leger (care au muncit și la scenariul creat în mare parte de Luc Besson). Din punctul meu de vedere, Mather și Leger n-au făcut nici rahatul praf cum se zice deseori pe românește, dar nici nu au rupt gura târgului – tot pe românește. Având în vedere că producția urmărește cu obediență un șablon, fără să-și propună vreo clipă să depășească granițele acestui tipar, nu pot să spun că valoarea filmului se regăsește în scenariu sau în regie. Îndrăznesc să spun că cei doi “insulari” au făcut o treabă regizorală cel mult mediocră în Lockout.
În primul rând, filmul începe anormal de abrupt. Foarte multe dintre cadrele de debut ale peliculei mi s-au părut a fi puse cap la cap într-un mod neîndemânatic – astfel că a trebuit să derulez de vreo trei ori în spate să înțeleg cine ce funcție are în film și să disting cât de cât succesiunea de evenimente din acea cameră de hotel. Cu excepția momentelor în care Guy Pearce mai lansează câte-o replică, Lockout este zgomotos, încălcit și difuz-obscur (vezi, de pildă, urmărirea din foto). În plus, filmul are momente, majoritatea dintre aceste momente fiind în primele 30 de minute, în care acțiunea se desfășoară haotic și precipitat. Una este să încerci să creezi ritm și alta este să grăbești inutil acțiunea, până când aceasta devine aproape incomprehensibilă – o diferență care se pare că nu a fost înțeleasă de cei care au gândit acest film.
Cei doi regizori fac apel și la o mică manevră ieftină: servieta. Nimeni nu pare să știe ce anume conține. De fapt, această informație nici nu prea are vreo importanță în economia scenariului. Tot ce contează este că Snow vrea cu tot dinadinsul s-o recupereze – iată acel mic detaliu care o face atât de importantă pentru film. Să ne înțelegem, servieta nu este valoroasă pentru ceea ce ascunde în interior, ci pentru că toți sunt disperați să pună labele pe ea. În acest caz, raționamentul funcționează complet invers față de cum ar trebui.
Asta numesc eu artificiu. Ți se spune că un obiect este important pentru poveste, fără să ți se dea vreun motiv. E importantă pentru că așa zice povestitorul. Roger Ebert numește acest truc prin care se poate construi fără prea mare efort intelectual un film, a MacGuffin.
Acum, că am ajuns la finalul acestui review, se cuvine să vă răspund la întrebarea care, la urma urmei, contează cel mai mult. Pentru că, dincolo de actori, scenarii și regizori, cel mai mult vrem să știm dacă un film merită sau nu să fie vizionat. Cu privire la această întrebare, vă spun că fiecare dintre noi are standarde diferite după care judecă un anumit film. Poate pelicula pe care eu o consider a fi demnă de laudă, altora li se pare praf. Sau viceversa, înțelegeți ideea.
Pentru mine, Lockout este un film mediocru (poate chiar submediocru) ca valoare, dar peste medie de distractiv. Dacă vă plac filmele de acțiune mai mult decât alte genuri, atunci probabil că pelicula o să vi se pară una foarte bună. Dacă, din contră, nu prea gustați astfel de filme, atunci poate că ar fi mai bine să căutați altceva cu care să vă omorâți timpul.
Comparând Lockout cu Taken, nu am descoperit diferențe foarte mari, căci ambele pelicule sunt pline de clișee, dar, în final, numai bune de văzut cu un pahar de suc și o pungă de popcorn alături. Atât doar să vă odihniți creierul pentru următoarele 95 de minute. Nu de alta, dar oricum nu-l veți folosi prea des.
Așadar, așteptați-vă la câteva replici bune și la un nivel decent de entertaining de la Lockout și lăsați-vă pretențiile să fie satisfăcute de alte filme (dacă sunt mari), mai bune decât acesta.
Lockout (2012) – un film mediocru, dar surprinzător de distractiv
“The Girl Next Door” (2004): inca o comedie cu adolescenti vulgara si imorala
Titlu: The Girl Next Door (Fata din Vecini)
An: 2004
Rating: 3/10 (Rotten Tomatoes: 55%, IMDb.com: 6.8/10, cinemagia.ro: 7.7/10)
Gen: Comedie/ Dramă/ Romantic
Regia: Luke Greenfield, Cu: Emile Hirsch, Elisha Cuthbert, Timothy Olyphant, James Remar, Chris Marquette, Paul Dano
Durată: 108 de minute
Risky Business, deși cinic sau lasciv, a avut stil, farmec și, cel mai important, inimă. Pe când The Girl Next Door e doar obscen, strident și gol în interior.
Richard Roeper
Ce face o comedie cu adolescenți bună. Capcane
În lumea filmelor cu adolescenți nu contează atât subiectul filmului cât modul în care îl abordezi, stilul peliculei dacă vreți. Căci, până Upgrade To Prola urmă, toate filmele cu puștani se reduc la aceleași lucruri – fete, sex și toate celelalte probleme care vin odată cu pubertatea. Diferența dintre un film cu adolescenți excelent și unul prost depinde în mare măsură de modul în care regizorul (eventual, chiar și producătorul) alege să trateze problemele cu care se confruntă tinerii. De obicei sunt două opțiuni, fie le privește dintr-un unghi comic și amuzant, într-o manieră care stârnește răsul privitorilor, indiferent de natura delicată a situațiilor descrise în film, fie alunecă spre panta întunecată și indezirabilă a vulgarităților, insultelor și a comportamentelor deviante din punct de vedere moral.
Un film cu adolescenți nu înseamnă să pui nuditate cât cuprinde pe ecran și cât mai mulți de “fuck” în scenariu. În final, este vorba despre a transmite un mesaj și a trata cu seninătate niște aspecte din viața tinerilor mai degrabă triste decât dătătoare de zâmbete. Din păcate însă, exact asta n-a băgat la cap The Girl Next Door. Pelicula lui Greenfield reușește cu brio să ne amintească un fapt deja dovedit – sunt extrem de puține filme cu și despre adolescenți care se pot lăuda cu ceva mai mult decât țâțe goale, sex și referințe la filme porno (Risky Business și Mean Girls îmi vin în minte). Iar filmul de față nu face excepție.
Scenariu. Secvențe narative
În mod curios, scenariul pornește de la o premisă frumușică și promițătoare. Ce faci dacă afli că fata de care te-ai îndrăgostit este actriță porno? Trebuie să recunosc că este o întrebare bună. Totuși, dincolo de această postură inedită în care s-ar putea afla un adolescent, sunt puține lucruri de aplaudat la The Girl Next Door. Îmi este mult mai ușor să vă spun pe șleau unde a dat-o în bară cel mai rău filmul – scenariul mi s-a părut de-a dreptul jenant, iar direcția spre care s-a îndreptat pas cu pas pelicula, mizerabilă și cu totul imorală.
Emile Hirsch este Matthew Kidman, un puști inteligent, aflat în anul de absolvire la liceul Westport înpreună cu cei mai buni tovarăși ai săi, Eli (Chris Marquette) și Klitz (o aluzie sexuală de doi bani la clitoris), interpretat de Paul Dano. Cei sunt nedespărțiți – asta și pentru că sunt în mare măsură la fel; se aliniază perfect la stereotipul tocilarului care rupe cărțile, nu se distrează niciodată și e întotdeauna mereu privit cu silă de ceilalți elevi din liceu. Ca în orice film, avem o intrigă care promite să dea toate lucrurile peste cap. Lângă casa lui Matthew se mută o tipă “bună de tot”, Danielle (Elisha Cuthbert), iar tânărului nu-i ia mai mult de zece secunde să se-ndrăgostească de ea, în genul de scenă pentru care a fost inventată noțiunea de “dragoste la prima vedere” (foto jos).
Pe măsură ce ne apropiem de jumătatea peliculei, Matt și Danielle devin din ce în ce mai uniți. Ajung să facă o baie împreună în piscina unui localnic (care, culmea, se întâmplă să fie directorul liceului unde învață adolescentul), pentru ca în final să se sărute cu foc la o petrecere. Să vă spun și că, între timp, cei doi amici ai lui Matthew, Eli și Klitz, au făcut și ei cunoștiință cu atrăgătoarea blondă în scena-emblemă a filmului (foto jos).
Până aici, treacă meargă. Să zicem că The Girl Next Door s-a descurcat OK. Nu grozav, dar OK. Lucrurile se schimbă însă când Matt află că fata visurilor lui este, de fapt, o cunoscută actriță porno. Odată ce secretul murdar iese la iveală, relația dintre cei doi începe în mod inevitabil să se destrame. Și iată că ce promitea să fie o poveste de iubire devine un soi de o farsă jucată de un adolescent naiv și o fată care nu este nici pe departe atât de inocentă precum părea inițial.
Din acest moment, filmul începe s-o ia iremediabil la vale. Se prefigurează direcția în care se îndreaptă regizorul Luke Greenfield cu această peliculă și trebuie să vă spun că nu este deloc una prea fericită.
Spre a doua jumătate a filmului, facem cunoștiință cu un nou personaj, Kelly, interpretat foarte bine de către unul dintre actorii pricepuți ai Hollywood-ului, Timothy Olyphant (probabil îl știți din thrillerul Hitman sau din serialele excelente Deadwood și Justified). Tipul ăsta este, cine credeți?, impresarul lui Danielle și a venit să-și ducă vedeta la Convenția Filmelor pentru Adulți din Las Vegas. Logic, Matthew și Compania sosesc și ei în Vegas, pentru a încerca s-o convingă pe Danielle să renunțe la viața de actriță porno. Tentativa puștiului nu-i cade însă deloc bine lui Kelly, care încasează bani grei de pe urma producțiilor în care joacă fata, așa că impresarul decide să se răzbune și fură cei 30.000 de dolari pe care Matthew îi strânsese pentru a aduce un copil-geniu din Cambodgia.
Pentru a-l ajuta să recupereze suma asta, Danielle le sună imediat pe cele două colege de platou, April și Ferrari, pentru a-i ajuta pe Matt, Eli și Klitz (ultimul s-a lăsat cu greu convins) să filmeze un film porno la balul de absolvire. Partenerul lui Matt în această afacere e Hugho Posh (James Remar), un tip bronzat și destul de simpatic pentru un producător de filme xxx. Rămâne de văzut cum vor decurge lucrurile pentru Matthew și Danielle.
Personaje. Regie. Mesaj
Sincer, singurul lucru care mi-a plăcut legat de personajele din The Girl Next Door a fost actorii care le-au interpretat. Și aici mă refer în principal la Elisha Cuthbert, Emille Hirsch și Tim Olyphant. Cred că cei trei au fost alegeri perfecte pentru rolurile lui Danielle, Matthew și Kelly, nu că ceilalți actori au jucat prost, doar că aceștia s-au remarcat în mod special. Dacă aș fi să pun degetul pe două aspecte care mi s-au părut forte la această peliculă, acestea ar fi fără dubiu frumusețea și senzualitatea Elishei și talentul actoricesc al lui Olyphant. Cuthbert face deliciul publicului prin formele ei (deși măsoară doar 1.55m înălțime), iar Timothy prin carisma foarte specială cu care reușește să-și înzestreze personajele.
Dincolo de aceste observații – unele care complimentează mai mult actorii și doar foarte puțin pelicula în sine – personajele mi s-au părut greșit conturate de către un regizor cel mult mediocru, în persoana lui Luke Greenfield. Să aruncăm o privire la Danielle, una dintre figurile cheie, care este prezentată în film ca o fată perfectă, “a dream-girl” cum ar zice puștii americani. Cu alte cuvinte, fata asta place prea mult, nepermis de mult, dacă ținem cont de faptul că până la urmă ea este o actriță porno și că, oricum prezinți lucrurile, at the end of the day, a juca în filme xxx este orice, numai un lucru demn de apreciat nu. Se cuvenea o mai mare atenție în calibrarea acestui personaj, pentru a fi sigur că mesajul transmis publicului este cel potrivit. Pentru că este inacceptabil ca un film să pună pe un piedestal un star porno și să spună sus și tare: uitați-vă la ea, nu-i așa că-i prea bună ca să fie adevărată?
Poate că sunt eu mai înapoiat, mai în urmă cu tendințele societății de astăzi, însă chiar nu găsesc nimic frumos la o fată care o arde încă de la 15-16 ani în filme xxx cu tipi de 30-40 de ani sau mai bine. Pentru mine, imaginea asta nu face decât să demonstreze cât de mult a decăzut lumea în care trăim – mai ales când vine vorba despre cultura adolescentină americană (vezi și American Beauty). The Girl Next Door insistă pe latura pornografică de parcă ar fi ceva dezirabil, un fel de bonus dacă vreți. Vis-a-vis de acest aspect, a se urmări replicile pe care le are în film Eli, un individ care pare să trăiască cu convingerea că a avea o iubită care este starletă porno în timpul liber este ca și cum ți-ar pune dumnezeu mâna în cap.
De fapt, ca să sar direct la subiect și să nu o mai lungesc aiurea, vă zic pe șleau că The Girl Next Door nu vorbește nicio clipă despre dragoste sau iubire, ci despre sex, iar Danielle nu este de fapt o persoană, ci un obiect sexual pe două picioare. Nu trebuie s-o iubești, ci doar s-o fuți. Să-mi fie cu iertare, dar acesta este mesajul pe care-l transmite The Girl Next Door, unul adresat adolescenților incapabili să înțeleagă complexitatea relațiilor interumane.
Despre Matthew nu o să vă spun prea multe, fiindcă este un personaj al dracului de amețit – și la propriu, și la figurat. Dovadă că, la un moment dat, se lasă convins de prietenul lui să acționeze într-un mod față care s-a arătat dezgustat cu doar câteva momente înainte. Acțiunile sale sunt aproape mereu haotice, negândite. Ce pot să spun despre puștiul Kidman e că pare de multe ori căzut din pom, iar modul în care se lasă influențat peste măsură de alții îl fac un individ ușor de manipulat. Danielle pare să profite cel mai bine de pe urma acestui lucru, căci, vă jur, în câteva ocazii am rămas cu senzația că fata se distrează copios pe seama lui. Vorba unei celebre reclame Sprite: fetele își dau seama imediat că ești prea disperat.
Cel de-al doilea personaj pe care voi insista puțin mai mult este impresarul lui Danielle, Kelly. Conform scenariului, tipul ăsta are nu mai puțin de 36 de ani în film (după IMDb.com). Un lucru destul de ciudat, pentru că bărbatul spune în film că în trecut a fost și el cu Danielle. Opaaa… stai oleacă nenică! Tu aveai peste 30 de ani și umblai cu una de 15-16? Carevasăzică, așa stau lucrurile! Antitalentul ăsta de regizor a adunat toți perverșii laolaltă și mi i-a servit în porție de teen-comedy?
Personajele pe care regizorul ne încurajează să le apreciem, să ținem la ele și să ne amuzăm la glumele lor sunt până la urmă niște indivizi de cea mai joasă speță. Kelly ăsta, oricât de bine a fost interpretat de Olyphant, trebuia să fie de mult la răcoare pentru corupere de minori. Cât despre Danielle, Greenfield nici măcar nu se sinchisește să ne dea explicații cu privire la ce a determinat-o pe fată să joace în filme xxx de la o vârstă atât de fragedă. Poate regizorul simte că o astfel de activitate nu trebuie justificată, că ce face copila asta este ceva normal, perfect acceptabil în contextul tinerimii de azi. De altfel, într-una din scene, Danielle este văzută purtând, intenționat sau nu, una dintre accesoriile preferate de actrițele porno și de curve în genaral: așa-numita lenjerie de corp fishnet lingerie (foto). De unde și impresia că referințele porno devin un scop în sine pentru The Girl Next Door, de multe ori aceastea fiind cu totul și cu totul gratuite.
Despre celelalte două personaje principale ale peliculei, Eli și Klitz, nu ar fi prea multe de comentat. Cei doi sunt arhetipuri, primul este adolescentul disperat după pornache al societății de azi (de remarcat de câte ori zice “bang” sau “fuck”), iar celălalt reprezintă tipul tocilarului suprem, cu precizarea că până la urmă regizorul reușește să-l transforme și pe el într-un pervers, adică îl face să intre în rând cu lumea dacă vreți. Hugo Posh este ultima figură interesantă din The Girl Next Door. Jucat fiind de James Remar (tatăl lui Dexter din serialul omonim), Posh este regele filmelor porno. Normal, ca un reprezentant de elită al breslei pe care Greenfield ne-o ridică în slăvi pe parcursul producției, Hugo apare ca un individ virtuos. Bun la suflet, indulgent, darnic, glumeț – asta ca să nu mai pun la socoteală bronzul perfect pe care-l etalează.
Mă întreb, oare chiar așa arată în realitate mahării care-și făuresc imperii pe spatele fetelor din filmele pentru adulți? Mă-ndoiesc.
Gânduri finale. Critică. Opinii
Din punctul meu de vedere, în cazul unui film teen-sex-comedy, cel mai mult contează com jonglezi cu semnificațiile pe care vrei să le cuprindă pelicula. Nu am nicio problemă cu faptul că The Girl Next Door ne vorbește despre o actriță porno, atât timp cât filmul vine cu o abordare corespunzătoare. Nu pretind de la un film pentru adolescenți să aibă neapărat stil, sunt conștient că a avea clasă nu stă la îndemâna oricărei producții. Nu pretind nici măcar inteligență – cu toate că, sincer, nu cred că cer prea mult de la o producție dacă mă aștept să fie cât de cât coerentă.
Am însă un singur standard, unul care vreau cu orice preț să rămână neatins. Pretind de la un film cu adolescenți să aibă un grad minim de decență – dacă nu pentru pura valoare intrinsecă a materialului, atunci în semn de respect pentru publicul căruia i te adresezi. Altfel spus, dacă nu vrei să realizezi un film bun pentru genuina plăcere de a face cinematografie, fă-o atunci pentru a învăța ceva pe cineva.
Am mai spus-o și cu alte ocazii, poate sunt eu prea naiv și poate filmele tinerești de azi merg pe tactica tabloidelor. Dă-le adolescenților ce vor și nu-ți bate capul încercând să schimbi mentalități. Dă-le sex, țâțe, porno! Dă-le asta și ai grijă să le dai destul. Restul este ideologie, nu contează. Aș bea câteva pahare de vin ca să-mi fac curaj și le-aș spune câteva chestii celor care promovează o astfel de concepție. Dacă puștanilor le place ceva, iar acel ceva nu este bine pentru ei, educă-i! Învață-i că ceea ce ei iubesc acum este demn de dispreț și arată-le ce este bine. Fă un film cu adolescenți care urmărește ceva mai mult decât cele trei substantive enumerate mai sus. Poate la început tinerii te vor înjura, însă este un risc pe care merită să-l accepți.
Roger Ebert despre The Girl Next Door. Comparația cu Risky Business
Criticul Roger Ebert a scris despre The Girl Next Door, film pe care l-a notat cu o stea și jumătate din patru stele, că are un orizont moral foarte limitat, o afirmație cum nu se poate mai adevărată și, totodată, una pe care o susțin pe deplin. Ebert spune și că poți duce cu succes la capăt un film care are un subiect delicat, precum relația dintre un adolescent și o fată nu tocmai inocentă – cu contiția să știi ce anume faci și, mai important, cum să o faci (două priceperi care s-au dovedit a fi complet străine producătorilor The Girl Next Door).
Este o foarte mare diferență între un film care operează cu chestiuni sensibile, încercând constant să se detașeze de seriozitatea acestora și să le prezinte într-o manieră comico-satirică și un film care doar manevrează evenimentele pentru a duce producția într-o zonă total nepotrivită din toate punctele de vedere.
Personal, comparația cu Risky Business mi se pare de-a dreptul insultătoare, pentru că diferențele de stil dintre cele două pelicule sunt destul de consistente. În Risky Business, Lana (Rebecca De Mornay) era într-adevăr o prostituată. Însă nu o vedem nicio clipă bătând trotuarul la produs. Regizorul Paul Brickman își desprinde personajul feminin de lumea prostituției, plasându-l într-un cadru propice pentru o astfel de producție, în viața unui adolescent (Tom Cruise) unde, dintr-odată, lucrurile nu mai par atât de repulsive.
Elementele care fac referire la “meseria” Lanei sunt surse de comic și generează un umor fin. Precum Guido (Joe Pantoliano), impresarul fetei. În plus, nu ne este amintit la fiecare pas că fata este o prostituată, de parcă regizorul se teme că am putea să uităm acest lucru. Lana nu este femeia-perfectă, pentru că este departe de a fi așa ceva. Este însă un personaj complex, de care chiar reușești să te atașezi.
The Girl Next Door încearcă marea cu degetul și procedează tocmai invers. Pot să mă descurc cu o fată care este actriță porno, atât timp cât filmul nu se poartă de parcă asta ar fi o mare calitate. Pot să accept un subiect delicat, gestionat cu atenție, și un personaj controversat, atât timp cât nu este idealizat (ca în cazul peliculei de față).
Nu vreau însă să aud într-un peliculă cu adolescenți care ar trebui să fie despre iubire, cuvinte obscene la fiecare minut sau să văd scene în care niște puști de liceu merg la o convenție unde oamenii par că fac sex în public, pentru a pipăi sânii siliconați ai actrițelor porno. Nu vreau să văd mahări din industria xxx care aproape că par amabili și simpatici.
Există tendința asta astăzi cum că filmele pentru adolescenți trebuie să aibă 3 ținte, devenite adevărate clișee ale acestor tip de filme:
1. Mai mulți eroi ai peliculei trebuie musai să fie disperați după sex. În cazul fetelor, nimfomanele sunt la mare preț.
2. Limbajul trebuie să fie cât mai vulgar cu putință. Sunt preferabile cuvinte ca “fuck”, “bang”, “pussy”, “blow job” ș.a.m.d.
3. Secvențele din film trebuie să fie cât mai șocante și cât mai depravate, iar mesajul transmis trebuie să promoveze automat conținutul peliculei – deci să fie la fel de depravat.
Dacă astea ar fi regulile de aur după care se realizează un teen-comedy în mileniul III, atunci, pe viitor, eu voi evita astfel de filme, cu riscul de a rata câteva creații reușite – precum Mean Girls, de exemplu.
Nu voi nota acest film cu cea mai mică notă (deși… poate c-ar merita un astfel de tratament). Căci, de ce să mint, sunt câteva scene senzuale și foarte sexi în The Girl Next Door. Există și o mică mostră de talent actoricesc la mijloc, care face din Kelly un caracter interesant, dacă nu prin caracteristicile oferite de scenariu, atunci cel puțin pentru modul cum e jucat de Olyphant.
În genere, primele 30 de minute ale peliculei sunt acceptabile. Nu zic, clișeele există și în această primă jumătate de oră – clișee de caracter, clișee de limbaj, clișee de situație ș.a.m.d – însă, totuși, nivelul de destrăbălare descris pe ecran se menține în limite normale. Ceea ce nu pot spune despre ultima parte a filmului, când vulgarul acaparează de-a întregul producția și o tranformă într-o mică orgie americană.
Dacă vă recomand acest film? Niciodată. Există șanse să vă placă acest film? Habar nu am. Foarte multe lucruri depind de fiecare individ în parte. La fel cum unii oameni mânâncă mai mult ca oricând de la Mc Donalds, KFC, Springtime etc. deși știu foarte bine că mâncarea de acolo dăunează organismului, la fel și unii adolescenții se vor uita la The Girl Next Door și vor rânji fasolele la imaginile dezgustătoare pe care acest film le etalează atât de zelos.
Până una alta, The Girl Next Door transmite, ca multe alte filme, un mesaj despre cât de ușor sunt de satisfăcut bieții adolescenți. Dă-le o tipă bună și suficient pornache cât să-i țină ocupați două ore și-i vei avea la degetul ăl mic.
Taifasul Cinefililor despre The Girl Next Door : Un film vulgar, obraznic și imoral. De evitat!
Jumanji (1995) – unul dintre filmele copilariei, de care iti aduci cu drag aminte
Jumanji a rămas unul dintre discurile pe care le ștergi frumos de praf și le îndeși acolo unde le este locul, în DVD player. Un film pe care îl revezi oricând cu plăcere.
Emily Blunt
Titlu: Jumanji (trad. Jumanji)
Rating: 6.5/10
An: 1995
Gen: Comedie/ Sci-Fi/ Fantasy
Regia: Joe Johnston
Cu: Robin Williams, Bonnie Hunt, Kirsten Dunst, Bradley Pierce, Jonathan Hyde
Durată: 104 de minute
Trailer:
Ce le place copiilor?
Jumaji, iată un film despre care am aproape doar cuvinte de laudă de spus. Știu că n-are o notă grozavă pe IMdB și că nici pe rottentomatoes nu stă mai bine. Mie mi-a plăcut însă și de-a cursul timpului pot spune că l-am văzut de suficiente ori încât să-mi pot face o părere completă vizavi de acest film. Genul declarat al lui Jumanji este comedie/fantasy, deși spun că tinde ușor către o pantă horror. În fine, mai puțin contează unde îl încadrez, aceasta fiind mai mult o chestiune de interpretare. Despre acest film, trebuie să vă zic și că am citit pe net, pe mai multe site-uri de specialitate (nu le dau numele) cum că ar fi unul prost. Iar principalul motiv pentru care e catalogat ca fiind prost are legătură cu faptul că, după părerea criticilor (Siskel, Ebert ș.a.), Jumanji se laudă prea mult cu efectele sale speciale, în contextul în care astăzi acestea nici măcar nu mai par atât de bune. Legat de aceste aprecier, eu sunt de acord doar cu ultima parte. Recunosc că efectele speciale din Jumanji par astăzi un pic (dacă nu mai mult) desuete.
O altă explicație a review-urilor negative cu care a fost mitraliat Jumanji ar fi că vezi domn’e este mult prea înfricoșător pentru copii. Serios? Țin minte că l-am văzut pentru prima oară când aveam în jur de 9 ani și chiar nu mi s-a părut exagerat de înspăimântător. Ba cred că mai mult am râs la el. Evident c-au fost și momente în care inima mi-a mai tresăltat puțin – personal, apreciez întodeauna când un film te suprinde prin scene intense – dar de aici și până la a eticheta acest film drept neadecvat copiilor e cale lungă de tot. Ca să fac o scurtă paranteză, există, mai ales în ziua de azi, această concepție cum că copiii sunt ca niște bibelouri cu care trebuie să umbli cu grijă pentru că altfel se sparg. Nu îi lăsa să se joace cu pistoalele cu apă că răcesc ( își mai aduce aminte cineva de vremurile în care ieșeam afară și ne făceam leoarcă după o încăierare cu pistoale cu apă), nu le da să mănânce dulciuri (în schimb, du-i la Mac sau la KFC) și să nu care cumva să-ți treacă prin cap să le dai voie să se uite la Jumanji, fiindcă s-ar putea să fie prea mult pentru ei. Sunt ironic, desigur.
Este Jumanji un film prost pentru copii? Eu nu cred. Trebuie apreciat pentru ceea ce este: o peliculă de aventură, cu personaje decente, presărată cu momente de tensiune din loc în loc. Poate că nu este un film prea profund – de altfel, cred că nici nu are pretenția să fie considerat astfel – și poate că apelează prea des la efecte speciale (de multe ori le folosește ostentativ). Totuși, până la urmă copiilor le place să vadă păianjeni, dușumele mișcătoare, maimuțe nebune sau alte minunății dintr-astea, mai ales dacă ei știu că toate fac parte dintr-un joc. Iar în jocuri sunt permise multe – inclusiv plante carnivore care vor să te-nghită cu haine cu tot (foto sus).
Apoi, filmul are momentele lui bine alese în care face haz de așa-zisele creaturi teribile ale universului Jumanji – precum, de pildă, vânătorul venit din sălbăticie pentru a-l ciurui pe Alan, Van Pelt (jucat de același actor care-l interpretează și pe Sam Parrish, Jonathan Hyde). Sunt destul scene în care acest Van Pelt este o sursă de comic, nicidecum un asasin feroce. De exemplu, în secvențele din supermarket vânătorul mai mult se face de râs decât înspăimântă, fiind ținta capcanelor și poantelor puse la cale de personajele pozitive ale filmului. La un moment dat, este pus la podea de un raft plin de cutii de vopsea, într-o scenă care duce inevitabil cu gândul la celebrele filme Home Alone (foto jos).
Deci, mai ușor cu: “Jumanji e un film care-i bagă pe copii în sperieți!”, că lucrurile nu stau chiar așa. Am spus-o, pe alocuri este poate puțin prea intens, dar sunt destule faze amuzante care să ne-aducă aminte că pân’ la urmă suntem într-o comedie aici, unde cei buni câștigă – iar cei răi nu fac decât s-o încaseze. Și ca să închei odată acest pasaj de introducere, vă mai zic ceva, Jumanji nu se adresează mucoșilor de 5 ani – pentru ei există în primul rând Tom și Jerry și de-abia apoi altceva. Nu. Jumanji este destinat celor deja trecuți bine de etapa în care nu fac diferența între ficțiune și realitate.
Poveste și personaje? Nu-s prea multe de zis
Despre poveste și personaje, sincer să fiu, n-ar fi prea multe de zis. Ideea este oarecum ingenioasă, însă foarte simplă, și se datorează în parte novelistului american Chris Van Allsburg – cel care a publicat prima oară povestirea ilustrată Jumanji în 1981. De ce spun în parte? Pentru că, deși filmul păstrează în linii mari aceeași premisă că și nuvela, în același timp duce lucrurile într-o zonă mai diferită. Producția din 1995 jonglează puțin cu continuitatea spațio-temporală, din moment ce acțiunea filmului are loc în trei perioade istorice diferite. Legat acest aspect, mi-a plăcut modul în care regizorul ne-a dat de înțeles că avem de-a face cu aceeași oraș la interval de un secol (vezi foto jos).
În primele cadre ni se arată doi băieți care îngroapă un cufăr în pădurea orașului Brantford. Înțelegem din schimbul de replici dintre ei că în acel cufăr se află ceva periculos. Apoi suntem catapultați o sută de mai târziu, în 1969, când Alan Parrish găsește pe șantier un joc straniu numit Jumanji – foto jos (de menționat că pădurea se transformase între timp într-un șantier și că Allan găsește exact cufărul pe care acei puști îl îngropaseră cu un secol în urmă). Însă Jumanji nu-i tocmai un fel de monopoly, lucru pe care micul Parrish îl va afla pe pielea lui când va fi pur și simplu aspirat în joc, sub privirile îngrozite ale prietenei sale, Sarah.
Este momentul să facem înc-un mare salt în viitor. Nu ne mai flăm în 1969, ci tocmai în 1995 – când în imensul conac Parrish locuiesc acum doi copii, Judy (Kirsten Dunst) și Peter (Bradley Pierce). Nici lor nu le ia prea mult să găsească jocul fatidic, ascuns printre vechiturile din podul casei. Se grăbesc să dea cu zarul și… surpriză! Imediat fac cunoștiință cu niște țânțari-gigant, cu niște maimuțe disperate și, în fine, cu un ditamai leul african, adus parcă special dintr-un safari ca să-i mănânce cu fulgi cu tot pe cei doi mititei. Spre norocul lor, primesc un ajutor nesperat – de la cine credeți? De la Alan, care tot aștepta săracul de vreo 26 de ani în jungla Jumanji să dea cineva 5 sau 8. Eh, mai bine mai târziu decât niciodată, nu Alan?
Pe vremuri micul Parrish, acum părosul Parrish (Robin Williams) se lasă convins până la urmă de cei doi copii să termine jocul. Numai așa efectele create de Jumanji vor dispărea. Însă, stupoare!, formația nu este completă. Pentru a putea încheia odată pentru totdeauna socotelile cu acest joc monstruos, cei trei au nevoie de Sarah Whittle (Bonnie Hunt), cea alături de care Alan a început întraga aventură în ’69. Vrea, nu vrea, trebuie să intre și ea la joc! Eu mă opresc aici. Mai departe, îmi curm ideile și să vă las pe voi să aflați ce și cum. Vă spun doar atât – Credeți că țânțarii și maimuțele sunt răi? Stați să vedeți ce urmează!
E loc și de critică
Cu toate acestea, este loc din belșug și de critică la Jumanji. Dacă atunci când vezi filmul ai sentimentul că s-a exagerat cu efectele speciale să nu fii surprins. Căci unele dintre secvențele din Jumanji au rol de paradă, funcționează mai mult ca un fel de voce venită din partea regizorului Joe Johnston care parcă ne zice: “Ia beliți ochii la ce poate să facă filmul meu. Tare, nu?”. Sunt destul de numeroase momentele în care scenariul nu are niciun rol precis – în afara aceluia de a funcționa ca un pretext pentru a umple din nou ecranul cu cât mai multe efecte speciale (de exemplu, ne întâlnim de prea multe ori în film cu maimuțelele sau cu turma aceea de animale). Se întâmplă mai ales în a doua jumătate a peliculei, care este și cea mai aglomerată din acest punct de vedere – crocodilii și păianjenii mai lipseau ca tacâmul să fie complet.
Despre personaje, să spunem că sunt destul de sumar schițate. Nu prea știm nimic despre ele pentru că, după cum am subliniat deja, Jumanji este mult prea ocupat să ne impresioneze prin efecte vizuale ca să se mai deranjeze să dea atenție și personajelor. Detaliile despre eroi – atâtea câte există – ne sunt oferite punctual, prin replici scurte, rostite fugitiv în momentele puțin active ale filmului. Ceea ce fascinează la Jumanji este jocul în sine, nicidecum personajele peliculei. Căci acestea din urmă mai mult răspund provocărilor extreme ale jocului – chestiile care ies din acel cerc (foto), decât au ele inițiativa. Când vezi Jumanji, ai senzația că personajele nu participă la dezvoltarea firului narativ, a poveștii. Tot ce fac este să treacă la nivelul următor al jocului – un nivel cu provocări din ce în ce mai greu de dus la capăt. Dacă facem un exercițiu de imaginație și ștergem cu buretele tot ce are legătură directă cu jocul din film, nu mai rămâne aproape nimic.
Mai departe, întreaga tehnică a filmului este simplistă, relativ previzibilă și poate fi caracterizată foarte ușor prin regula: “Ce spune Jumanji aia se întâmplă”. Aproape același tip de scenă se repetă la nesfârșit, singurele diferențe fiind creaturile care ies din placa aia blestemată. Altfel spus, interesul privitorului există, dar este unul cam superficial. Nu ne întrebăm ce se va întâmpla cu personajele din film, cât mai ales ce grozăvii vor ieși din joc mai departe. Din acest punct de vedere, Jumanji se aseamănă cu Final Destination, adică se folosește de o idee interesantă până ce o golește de orice fel de semnificație. Americanii numesc asta un gimmick, adică o șmecherie, de obicei una interesantă, care este adusă în prim-plan special pentru a impresiona. Dar adevărul este că nu suntem neapărat impresionați de film, ci de mult de acea găselniță.
Avem o idee despre care credem 100% că va entuziasma. Deci, ce avem până la urmă? Ei bine, avem un tipar pe care trebuie să-l umplem cu ceva. În Jumanji cu ce vom “dota” jocul? Păi, desigur, cu insecte, cu animale, cu tot ce considerăm că-i va atrage pe copii. Cât despre Final Destination, cum vom colora ideea? Să vedem. Cui ne adresăm? Adolscenților. În cazul ăsta, propun să ne gândim la cele mai ciudate și sângeroase morți cu care să-i putem surprinde pe puștani. Și dacă tot ne adresăm puștanilor, ar fi OK ca cei pe care îi mătrășim în film să fie de aceeași vârstă cu ei, poate așa se identifică mai bine cu ce văd pe ecran. Da, e supermișto!
Exact așa funcționează filmele de tip gimmick. De cele mai multe ori, umblă cu cioara vopsită, adică vor să te facă să crezi că merită să le vezi, când de fapt sunt niște mari porcării (mă rog, majoritatea dintre ele). Nu e cazul filmului Jumanji însă. La o producție pentru copii, să mă scuzați, nu numai că îți permiți să apelezi la astfel de strategii, ci chiar este avantajos s-o faci. Pentru că gimmick-urile sunt pe cât de enervante pentru adulți, pe atât de fascinante pentru cei mici. Copiii nu se gândesc dacă scenariul este bun sau dacă un film dorește cu adevărat să transmită ceva. Astea sunt chestiuni destinate audiențelor incomparabil mai mature. Copiii vor doar să se distreze când vizionează un film – iar eu m-am distrat al naibii de tare când am văzut Jumanji pentru prima oară.
E timpul pentru o concluzie
Jumanji putea fi mult mai bun. Gata, am zis-o. Pe de altă parte, copil fiind, m-aș fi uitat la acest film ca disperatul, indiferent cine ar fi jucat în el, indiferent cine l-ar fi regizat și indiferent în ce limbă s-ar fi vorbit. Repet, jocul în sine este vedeta aici, nu personajele, nu decorul. Poate fi foarte bun un film care apelează la o astfel de tehnică? Ăă… nu prea. Poate fi plăcut de urmărit și captivant, mai ales pentru cei mici? Poți pune pariu că da. Și ca să v-o spun pe aia dreaptă, nici nu știu dacă există un fir comun între filmele pentru copii și marile valori culturale. În fond, cât de multe înțeleg copiii și cum ne dăm seama când “îi pierdem” în subtilități pretențioase pe care și adulții le înțeleg uneori anapoda?
Cred că avem pretenții mari de la copii. Ei se înviorează la auzul cuvântului “joc”, nu la drame umane și lucruri complexe, dificil de digerat. Probabil că, dacă Jumanji îndrăznea să meargă cu această idee în altă direcție, una mai serioasă, și-ar fi pierdut chiar publicul țintă: copiii – printre care și eu. În schimb, cu toate minusurile sale evidente, nimeni nu poate spune că nu este un film excelent pentru cei cărora li se adresează. În opinia mea, această peliculă este suficient de îndrăzneață încât să nu-i privească de sus pe copii și, în același timp, îndeajuns de limpede cât să fie înțeleasă fără multe bătăi de cap de toți prichindeii (și nu numai). Iar asta, dincolo de minusurile pe care le-am indicat – spun eu – cu destul zel, merită toată lauda. Ca să le fac și un pic în ciudă cârcotașilor care spun despre Jumanji că este exagerat de înspăimântătoare pentru o producție care se vrea destinată copiilor, eu vă sfătuiesc să nu ratați acest film, deși poate că vremea la care trebuie să-l vizionați a trecut de mult.
Taifasul Cinefililor despre Jumanji: de urmărit cu interes!
Review “The Contender”: o drama politica de prim rang
Clausewitz said that war is the natural extension of politics. But politics is also the extension of war. They are one and the same. In this war, there will be casualties. But so help me God… not among us.
Shelly Runyon, The Contender Read more…
“Collateral”, mai mult decât ce se vede la suprafață. Un film de mare clasă
Mă uit extrem de des la filme, dar foarte rar se întâmplă să văd un film complet, căruia nu-i lipsește nimic pentru a fi întreg. Un film în care mișcările camerei și unghiurile din care se filmează, atmosfera, suspansul, jocul perfect de-a șoarecele și pisica, dintre actori ori scenele brutale să se îmbine atât de bine.
Collateral, produsul lui Michael Mann, are o identitate proprie. Îți oferă o senzație de realism atunci când îl privești, asta și datorită poveștii plasată în mare parte într-un cadru în care toți ne-am găsit la un moment dat: bancheta din spate a unui taxi. Deși filmul nu vine cu ceva nemaivăzut, ci merge cumințel pe linia lui bine trasată, Collateral dovedește că, atunci când fiecare dintre persoanele implicate în procesul de producție – de la cameramani la actori și producători – își face treaba ca la carte cum se spune, nu poate să iasă decât un film de referință.
Ce mi-a plăcut în mod special la acest film este acea senzație de calmul de dinaintea furtunii extrem de rar captată în filme, dar pe care Collateral reușește să ți-o imprime încă din primele cadre. În debutul filmului, ni se prezintă o felie din ce-ar însemna viața de taximetrist. Rutină, rutină și iar rutină. Singurul lucru care se schimbă este nivelul benzinei din rezervor și persoana care stă pe bancheta din spate a taxi-ului – în sensul că, din când în când, se întâmplă să fie o tipă super-sexy ca Jada Pinkett Smith. În rest, same shit, different day. Dacă nu era secvența cu numărul de telefon, care se va dovedi importantă în final, puteai să zici că, în afara unui scurt schimb de replici pasager-șofer și a unui pariu – până și el legat de meseria de taximetrist, nu se schimbă mai nimic în primele minute din film.
Situația se schimbă însă când în taxi intră Vincent (și când te gândești că era cât p-aci să ia altă mașinp, kudos lui Mann că ne aduce aminte cât de potrivnic îți poate fi hazardul în viață). De aici încolo letargia și rutina se transformă treptat în haos, disperare, violență. Fac o paranteză aici și spun că, habar n-am cine a fost cu ideea părului cărunt, dar 100% Tom Cruise nu a arătat niciodată mai a hit-man ca în acest film. Ca să fac o glumă, cred că s-a speriat puțin și el, când s-a uitat în oglindă. Revenind la ce spuneam, Vincent (Tom Cruise) îi dă lui Max 600 de dolari pentru a-l duce în șase locații din Los Angeles. Cum ar veni, să închirieze taxi-ul pentru câteva ore. Cică avea de încheiat niște afaceri. Da, sigur. Le încheia cu câte două gloanțe în stern și unul în frunte.
Problemele apar când Max își dă seama că Vincent este de fapt un asasin plătit să-i omoare pe toți oamenii cheie dintr-un important caz legat de droguri și că a apelat la serviciile lui tocmai pentru a-l duce la locația celor șase indivizi pe care trebuie să-I lichideze cum s-ar zice. Mai multe nu vă dezvălui, pentru că nu vreau să mă-njurați că vă stric plăcerea de a descoperi singuri ce se întâmplă în acest fenomenal film. Mă abțin la a zice că, din punctul în care Max își dă seama care sunt adevăratele intenții ale lui Vincent, începe un adevărat joc psihologic, între cei doi. Dacă vreți, un duel care va da naștere unor scene de acțiune care-ți dau fiori pe șira spinării. Mai ales că și poliția se află pe urma celor doi.
Review “Hellboy II: The Golden Army”. Fresh, comic, creativ
Hellboy II: The Golden Army Rating: 82/100
An: 2008/ Gen: Acțiune, Aventură, Sci-Fi/ R: Guillermo del Toro/ Cu: Ron Perlman, Selma Blair, john Hurt, Luke Goss
Aveam chef să văd un film aseară și mă tot gândeam care să fie. Pan’ la urmă m-am oprit la Hellboy II: The Golden Army. Nu-i ca și cum nu l-aș mai fi văzut, dar mi-am zis că a trecut destul timp ca să-l vizionez din nou – mai ales că filmele SF mi se par cel mai mișto de revizionat. Și să v-o zic pe aia dreaptă, nici că puteam să mă distrez mai tare!
Al doilea film din seria Hellboy este foarte reușit, chiar mai reușit decât primul. Imediat cum s-a terminat, mi-am spus că se cere neapărat un review pentru pelicula asta. Nu de alta, dar am citit în câteva locuri pe net cât de multe lipsuri are The Golden Army și chiar simt nevoia să pun lucrurile în ordine. Pentru mine și pentru cititorii mei pe care – probabil ați observat – deocamdată nu-i prea am.
În primul film al francizei Hellboy, ne-am familiarizat puțin cu personajul din titlu. Hellboy (Ron Perlman), sau “Red” așa cum mai este el numit, e un demon care a evadat din infern, din cauza unui experiment care a luat-o razna în ’44.
Dacă în primul film al francizei ne-am familiarizat puțin cu Hellboy, un demon care a evadat din focurile infernului în timpul unui experiment din 1944 și crescut pe Pământ, printre oameni, ei bine… în acest sequel, ițele se complică nițel. În primul rând, tipu’ cel rău e mai interesant și mai bine construit decât villain-ul producției din 2004. Arată destul fioros (foto jos) și în plus face o grămadă de scheme cu sulița aia a lui care se face și cuțit la nevoie. În al doilea rând, de data asta Guillermo del Toro pune un mare accent pe, mai nou, relația de iubire dintre “Red” (porecla lui Hellboy) și Liz. Mulți nu au agreat această latură romantică a filmului, dar sincer să fiu mie nu mi-a displăcut deloc. Ba din contră, cred că a adăugat un plus de profunzime pentru personaje și aici mă refer la Hellboy. Demonu’ asta-i atât de dezordonat, încât practic e un chin să trăiești cu el în aceeași cameră. Un chin, nu alta – vezi faza cu periuța de dinți Apropo de Hellboy, acesta primește un nou paznic (sau mai bine zis un nou babysitter). Agentul Johann Krauss sosește direct de la Washington special ca să stea cu ochii pe el. Să spunem și că Krauss ăsta are un look mai… neobișnuit.
Se face trimitere și la modul cum oamenii îi acceptă pe acești monștrii-supereroi.
Povestea în sine este destul de simplistă. De fapt, la poveste se referă și aceia care consideră că The Golden Army nu fructifică la maximum scenariul imaginat de Mignola și del Toro. Eu nu neg că povestea de la baza acestui sequel este redată poate destul de “subțirel”. Da, se insistă destul de mult pe personaje și da, uneori nu există o legătură directă între faptele sau replicile lor și povestea filmului. Dar ăsta nu este neapărat un lucru rău.
Arătați-mi unde scrie că toate filmele trebuie musai să aibă scenarii foarte bine puse la punct? Ce, nu pot să mă bucur de replicile lui Hellboy și fără să-mi pese dacă erau sau nu importante pentru poveste? Evident că pot. Cum să te facă să râzi un film destul de sângeros aș zice, dacă nu prin comicul de personaj? Poate că pentru Hellboy II se aplică zicala “style over substance”, dar, vorba unui critic de film, când ai atât de mult stil, parcă nici nu-ți mai pasă de substanță. Te uiți și zâmbești când vezi că tipu’ ăla roșu cu coarne rupte se dă mare de fiecare dată când are șansa. Mai puțin te interesează dacă se abate de la firul narativ ori nu.
În plus, să zici că povestea din Helboy II: The Golden Army nu are farmec este o mare exagerare.
“Back to the Future”: Mai mult decât un film. Giuvaerul anilor ’80
O bijuterie șlefuită de distracție de modă veche care continuă să strălucească mândră și astăzi, când multe dintre așa-zisele filme superioare s-au predat capriciilor timpului.
Rob Vaux
Titlu: Back to the Future (trad. Înapoi în Viitor)
Rating: 10/10
An: 1985
Gen: Aventură/ Comedie/ Sci-Fi
Regia: Robert Zemeckis
Cu: Michael J. Fox, Christopher Lloyd, Lea Thompson, Crispin Glover
Durată: 116 de minute
Trailer:
Back to the Future, unul din filme pe care poți să-l revezi cu maximă plăcere
Am revizionat astăzi – cred că pentru a 30-a oară – Back to the Future. Probabil vă gândiți că, după ce vezi un film de atâtea ori, se cam duce farmecul. În mod normal, aș fi de acord cu voi, numai că această axiomă nu prea are efect pentru mine când vine vorba despre anumite filme, precum cel de față, T2, Alien, Speed sau altele, pe care acum, din oarecare motive, nu mi le amintesc. De astea pur și simplu nu mă mai satur să le revăd. Dacă ar fi să ofer o explicație pentru chestia, asta aș zice că, mai mult ca sigur, în spatele acestei predispoziții la vizionări repetate pe care unele producții o au, iar altele nu, se găsește pur și simplu gradul de entertaining al peliculei respective. Fiindcă, dincolo de pura calitate a unui film, ceea ce te împinge să-l vizionezi din nou la interval relativ scurt de timp, se poate împărți, cred, în două categorii. Ori nu l-ai înțeles foarte bine din prima, așa că vrei să-l mai vezi o dată ca să-i dai de capăt, ori te-a distrat atât de tare, că simți nevoia spuci discul, să-l îndeși în dvd player și să apeși din nou butonul play. Vorbim aici în mod special despre acele producții care nu lâncezesc nicio secundă, ci debordează de acțiune – căci, nu-i așa?, acțiunea, mai ales dacă are calitate, este cea care te face să stai pe marginea scaunului.
Din motivele enumerate mai sus, cred că ideea de plictiseală și Back to the Future nu se pupă. Filmul lui Zemeckis reușește cumva să pară fresh la fiecare vizionare. E ca o vizită la cei dragi. Până la urmă ai mai fost la ei de nenumărate ori probabil, dar totuși îți face plăcere de fiecare dată când revii. Așa este și cu Back to the Future. L-am mai văzut, deci știu despre ce este vorba. Nu exagerez nici când zic că pot să recit o mare parte din replici pe de rost. Însă, când îl vizionez, nu mă gândesc în avans, la scena care urmează. Sunt încă cuprins de atmosfera filmului, de modul cum a fost pus cap la cap, de multiudinea de scene definitorii pe care o conține. Sunt foarte multe filme din care reții trei sau patru scene mari și late. Ei bine, în Back to the Future găsești cel puțin 20 de momente extraordinare, momente care nu-ți mai ies din minte. Creația lui Zemeckis este cert memorabilă. Iar ăsta este probabil unul din aspectele de luat în seamă când încercăm să explicăm cum de sunt filme pe care le putem vedea de nenumărate ori și filme la care de-abia rezistăm cu chiu cu vai până la final. Primele sunt succese și, atât prin modul în care sunt construite, cât și prin personaje, secvențe de mare efect, replici originale, la naiba – chiar și prin coloana sonoră, au proprietățile unor creații extrem de greu de egalat. Celelalte sunt rebuturi, nu numai că surprind arareori privitorul, dar, chiar și atunci când “minunea” are loc, aceasta se datorează în mare parte efectelor speciale sau tehnicilor CGI.
Revenind la Back to the Future, vă spun că Marty și Doc încă mai reușesc să-mi anime după-amiezile de weekend din când în când. Iar eu cred că, dacă o peliculă reușește să te captiveze chiar și azi, la aproape 30 de ani de când a apărut pentru prima dată pe ecran, atunci poate n-ar trebui să ne ferim s-o numim capodoperă. Eu zic că nu există un alt testament mai concludent pentru valoarea unui film decât acela că timpul n-a reușit cu niciun chip să îl facă uitat. Cu cât mă gândesc mai mult la Back to the Future, cu atât înclin să cred că acest giuvaer din 1985 poate fi cel mai bine caracterizat într-un singur cuvânt: special.
Filmul ăsta are de toate, de la poveste și personaje, până la efecte speciale de invidiat pentru acea perioadă (suntem totuși în 1985) sau la coloana sonoră de excepție. Asta n-ar trebui să fie de mirare dacă ne gândim că-n spatele lui Back to the Future se află din doi coloși ai cinematografiei ca R. Zemeckis (regizor) și S. Spielberg (producător executiv).
Să-ncepem cu începutul. Unu la mână, personajele mi se par fără cusur. Cei doi protagoniști principali ai filmului, Marty McFly (Michael Jerry Fox) și Doc Emmett Brown (Christopher Lloyd) formează unul dintre cele mai memorabile duouri din istoria cinematografiei. Ăștia doi sunt chintesența filmului – un adolescent tipic pentru anii ’80 și un inventator nebun care la prima vedere par să nu aibă nimic în comun, dar fac o echipă ideală (foto). Unul e scund, altul e înalt. Unu’ e tânăr, celălalt cam bătrân. Sunt atât de diferiți și totuși amândoi sunt săriți de pe fix și disperați după senzații tari. Au chiar și câte o replică favorită, pe care o rostesc cu o intonație specifică atunci când dau de belele și situația se complică: “This is heavy!” (Marty) sau “Great Scott!” (Doc).
Doc nu are familie. Și asta pentru că toată lumea – sau aproape toată lumea – îl consideră dement. Emmett Îi are alături doar pe Einstein, câinele său ciobănesc, și Marty. Cât despre Marty McFly, provine dintr-o familie modestă și incultă, asta ca să nu zic înapoiată. Taică-su-i un papă-lapte, iar maică-sa o bețivă. Singurele persoane cu care umblă sunt iubita lui Jennifer (Claudia Wells) și Doc. Să zicem și că Marty nu-i tocmai tipul elevului model. Ba chiar e ceea ce directorul școlii din Hill Valley numește a fi un pierde-vară (trad. eng. slacker). Așa că, într-o astfel de situație, n-ar trebui să ne mire că Doc și Marty sunt prieteni.
Doi la mână, povestea din Back to the Future este una dintre cele mai reusite pe care am avut ocazia să le văd vreodată pe micul ecran, și nu exagerez deloc când zic asta. Această peliculă te captivează de la început și până la final, ceea ce, dați-mi voie să vă spun, e o calitate foarte rară la un film. Nicio altă comedie nu are o poveste mai intensă decât filmul lui Robert Zemeckis. Da, așa e, după părerea mea Înapoi în Viitor (trad. rom.) bate alte comedii de clasă, ca Forrest Gump sau La Vita é Bella de exemplu, la capitolul scenariu.
Revenind la subiect, Back to the Future ne surprinde într-un mod plăcut încă din start. Povestea își intră în mână foarte repede, astfel că nu se pierde vremea cu introduceri lente și plictisitoare. Doc îl cheamă pe Marty în parcarea de la Twin Pines Mall pentru a arăta ultima lui inventie, o mașină a timpului creată dintr-un DeLorean – alegerea perfectă ținând cont de aspectul futuristic al automobilului (foto sus).
Problemele apar însă când libienii, cei de la care Emmett a furat plutoniul necesar pentru a alimenta capacitorul de flux (cel ce face posibilă călătoria în timp), sosesc în trombă și-l ciuruiesc pe Doc cu-n AK47 (foto stânga).
Cum, necum, Marty reușește să scape și se urcă în mașină. Accelerează până la 88 de mile pe oră și ajunge instantaneu în 1955. Aici el ia legătura cu versiunea mai tânără cu 30 de ani a lui Doc pentru a se reîntoarce în 1985. Când totul pare pus la punct, apare o problemă… majoră.
Marty a zbârcit-o. A dat nas în nas cu părinții lui și a făcut el ce-a făcut că ăia doi nu s-au întâlnit așa cum trebuia să se întâmple. Si dacă nu s-au întâlnit, nu s-au căsătorit și nu au avut copii. Deci el, Marty McFly, nici nu va exista în ’85; “erased from existence”, cum a zis Doc.
Până să se întoarcă înapoi în viitor, Marty are o săptămână la dispoziție s-o facă pe maică-sa, Lorraine Baines (Lea Thompson), să se îndrăgostească de George McFly (Crispin Glover). Ușor de spus, greu de făcut însă, pentru că lui Lorraine i s-au aprins călcâiele după el, în loc de tatăl lui… Și unde mai pui că Marty trebuie să-l avertizeze pe Doc în legătură cu ce-l așteaptă în 1985, adică libienii!
Acum, pe cât este de originală, amuzantă, fresh ori mai știu eu cum povestea pe care v-am prezentat-o pe scurt mai sus, pe atât este de bine pusă la punct. Să vă spun un lucru. Atenția la detalii din Back to the Future este superioară altor filme. De exemplu, mall-ul în parcarea căruia se întâlnesc Doc și Marty în 1985 se numește “Twin Pines“. După ce în 1955 McFly a trcut cu DeLorean-ul peste unul din pinii lui Peabody, cel care deținea pământul respectiv atunci, denumirea s-a schimbat în “One Pine Mall“. Ăsta e un detaliu pe care eu l-am observat de-abia după a zecea vizionare sau cam așa.
Ajungem în sfârșit și la partea care-mi place cel mai mult, atmosfera. Da, Back to the Future are o atmosferă aparte. Cred că asta l-a făcut să îmbătrânească mai “frumos” decât alte simboluri ale anilor ’80. Plus că, din moment ce o mare parte din film se desfășoară în 1955, nu prea poți să spui că producția lui Zemeckis se axează exclusiv pe senzația anilor ’80. Vorbim mai degrabă despre o mixtură de emoții, atunci când ne referim la ce-ți transmite Back to the Future în momentul vizionării. Filmul are un feel classic (foto sus), dar deseori surprinde prin efectele speciale și termenii specifici care se regăsesc de fiecare dată în pachetul unui SF veritabil (foto jos).
Toate fiind spuse, recomand tuturor acest film nemuritor cu o poveste minunată și personaje așijderea: Back to the Future. Cei care nu l-au văzut, să-l vadă, iar cei care deja l-au văzut, să-l mai vadă o dată. Fiindcă merită. Din toate punctele de vedere.
TAifas 