Archive
Filmele pe care trebuie sa le vezi, partea a IV-a
Colecția “Great Films”, a lui Roger Ebert continuă cu cea de-a IV-a parte. Vă prezint mai jos încă 50 de mari filme, filme pe care marele critic american le vede ca fiind fundamentale pentru colecția unui cinefil.
151. Jaws
152. JFK
153. Johnny Guitar
154. Jules and Jim
156. The Films of Buster Keaton
157. Killer of Sheep
158. The Killing
160. King Kong
161. L’Atalante
162. L’Avventura
163. L.A. Confidential
164. La Dolce Vita
165. The Lady Eve
166. The Last Laugh
168. Last Tango in Paris
169. The Last Temptations of Christ
171. Late Spring
172. Laura
173. Lawrence of Arabia
174. Le Boucher
175. Le Samourai
176. Leaving Las Vegas
177. Leolo
178. Leon Morin, Priest
179. The Leopard
180. The Life and Death of Colonel Blimp
181. Le Fleuve
182. The Long Goodbye
183. Lost in Translation
184. M
185. Magnolia
187. The Maltese Falcon
188. A Man Escaped
189. The Man Who Laughs
190. The Man Who Shot Liberty Valance
193. Manhattan
194. The Marriage of Maria Braun
196. McCabe & Mrs. Miller
197. Mean Streets
198. Mephisto
199. Metropolis
200. Metropolis*
* versiunea reeditată apărută în 2010.
Jumanji (1995) – unul dintre filmele copilariei, de care iti aduci cu drag aminte
Jumanji a rămas unul dintre discurile pe care le ștergi frumos de praf și le îndeși acolo unde le este locul, în DVD player. Un film pe care îl revezi oricând cu plăcere.
Emily Blunt
Titlu: Jumanji (trad. Jumanji)
Rating: 6.5/10
An: 1995
Gen: Comedie/ Sci-Fi/ Fantasy
Regia: Joe Johnston
Cu: Robin Williams, Bonnie Hunt, Kirsten Dunst, Bradley Pierce, Jonathan Hyde
Durată: 104 de minute
Trailer:
Ce le place copiilor?
Jumaji, iată un film despre care am aproape doar cuvinte de laudă de spus. Știu că n-are o notă grozavă pe IMdB și că nici pe rottentomatoes nu stă mai bine. Mie mi-a plăcut însă și de-a cursul timpului pot spune că l-am văzut de suficiente ori încât să-mi pot face o părere completă vizavi de acest film. Genul declarat al lui Jumanji este comedie/fantasy, deși spun că tinde ușor către o pantă horror. În fine, mai puțin contează unde îl încadrez, aceasta fiind mai mult o chestiune de interpretare. Despre acest film, trebuie să vă zic și că am citit pe net, pe mai multe site-uri de specialitate (nu le dau numele) cum că ar fi unul prost. Iar principalul motiv pentru care e catalogat ca fiind prost are legătură cu faptul că, după părerea criticilor (Siskel, Ebert ș.a.), Jumanji se laudă prea mult cu efectele sale speciale, în contextul în care astăzi acestea nici măcar nu mai par atât de bune. Legat de aceste aprecier, eu sunt de acord doar cu ultima parte. Recunosc că efectele speciale din Jumanji par astăzi un pic (dacă nu mai mult) desuete.
O altă explicație a review-urilor negative cu care a fost mitraliat Jumanji ar fi că vezi domn’e este mult prea înfricoșător pentru copii. Serios? Țin minte că l-am văzut pentru prima oară când aveam în jur de 9 ani și chiar nu mi s-a părut exagerat de înspăimântător. Ba cred că mai mult am râs la el. Evident c-au fost și momente în care inima mi-a mai tresăltat puțin – personal, apreciez întodeauna când un film te suprinde prin scene intense – dar de aici și până la a eticheta acest film drept neadecvat copiilor e cale lungă de tot. Ca să fac o scurtă paranteză, există, mai ales în ziua de azi, această concepție cum că copiii sunt ca niște bibelouri cu care trebuie să umbli cu grijă pentru că altfel se sparg. Nu îi lăsa să se joace cu pistoalele cu apă că răcesc ( își mai aduce aminte cineva de vremurile în care ieșeam afară și ne făceam leoarcă după o încăierare cu pistoale cu apă), nu le da să mănânce dulciuri (în schimb, du-i la Mac sau la KFC) și să nu care cumva să-ți treacă prin cap să le dai voie să se uite la Jumanji, fiindcă s-ar putea să fie prea mult pentru ei. Sunt ironic, desigur.
Este Jumanji un film prost pentru copii? Eu nu cred. Trebuie apreciat pentru ceea ce este: o peliculă de aventură, cu personaje decente, presărată cu momente de tensiune din loc în loc. Poate că nu este un film prea profund – de altfel, cred că nici nu are pretenția să fie considerat astfel – și poate că apelează prea des la efecte speciale (de multe ori le folosește ostentativ). Totuși, până la urmă copiilor le place să vadă păianjeni, dușumele mișcătoare, maimuțe nebune sau alte minunății dintr-astea, mai ales dacă ei știu că toate fac parte dintr-un joc. Iar în jocuri sunt permise multe – inclusiv plante carnivore care vor să te-nghită cu haine cu tot (foto sus).
Apoi, filmul are momentele lui bine alese în care face haz de așa-zisele creaturi teribile ale universului Jumanji – precum, de pildă, vânătorul venit din sălbăticie pentru a-l ciurui pe Alan, Van Pelt (jucat de același actor care-l interpretează și pe Sam Parrish, Jonathan Hyde). Sunt destul scene în care acest Van Pelt este o sursă de comic, nicidecum un asasin feroce. De exemplu, în secvențele din supermarket vânătorul mai mult se face de râs decât înspăimântă, fiind ținta capcanelor și poantelor puse la cale de personajele pozitive ale filmului. La un moment dat, este pus la podea de un raft plin de cutii de vopsea, într-o scenă care duce inevitabil cu gândul la celebrele filme Home Alone (foto jos).
Deci, mai ușor cu: “Jumanji e un film care-i bagă pe copii în sperieți!”, că lucrurile nu stau chiar așa. Am spus-o, pe alocuri este poate puțin prea intens, dar sunt destule faze amuzante care să ne-aducă aminte că pân’ la urmă suntem într-o comedie aici, unde cei buni câștigă – iar cei răi nu fac decât s-o încaseze. Și ca să închei odată acest pasaj de introducere, vă mai zic ceva, Jumanji nu se adresează mucoșilor de 5 ani – pentru ei există în primul rând Tom și Jerry și de-abia apoi altceva. Nu. Jumanji este destinat celor deja trecuți bine de etapa în care nu fac diferența între ficțiune și realitate.
Poveste și personaje? Nu-s prea multe de zis
Despre poveste și personaje, sincer să fiu, n-ar fi prea multe de zis. Ideea este oarecum ingenioasă, însă foarte simplă, și se datorează în parte novelistului american Chris Van Allsburg – cel care a publicat prima oară povestirea ilustrată Jumanji în 1981. De ce spun în parte? Pentru că, deși filmul păstrează în linii mari aceeași premisă că și nuvela, în același timp duce lucrurile într-o zonă mai diferită. Producția din 1995 jonglează puțin cu continuitatea spațio-temporală, din moment ce acțiunea filmului are loc în trei perioade istorice diferite. Legat acest aspect, mi-a plăcut modul în care regizorul ne-a dat de înțeles că avem de-a face cu aceeași oraș la interval de un secol (vezi foto jos).
În primele cadre ni se arată doi băieți care îngroapă un cufăr în pădurea orașului Brantford. Înțelegem din schimbul de replici dintre ei că în acel cufăr se află ceva periculos. Apoi suntem catapultați o sută de mai târziu, în 1969, când Alan Parrish găsește pe șantier un joc straniu numit Jumanji – foto jos (de menționat că pădurea se transformase între timp într-un șantier și că Allan găsește exact cufărul pe care acei puști îl îngropaseră cu un secol în urmă). Însă Jumanji nu-i tocmai un fel de monopoly, lucru pe care micul Parrish îl va afla pe pielea lui când va fi pur și simplu aspirat în joc, sub privirile îngrozite ale prietenei sale, Sarah.
Este momentul să facem înc-un mare salt în viitor. Nu ne mai flăm în 1969, ci tocmai în 1995 – când în imensul conac Parrish locuiesc acum doi copii, Judy (Kirsten Dunst) și Peter (Bradley Pierce). Nici lor nu le ia prea mult să găsească jocul fatidic, ascuns printre vechiturile din podul casei. Se grăbesc să dea cu zarul și… surpriză! Imediat fac cunoștiință cu niște țânțari-gigant, cu niște maimuțe disperate și, în fine, cu un ditamai leul african, adus parcă special dintr-un safari ca să-i mănânce cu fulgi cu tot pe cei doi mititei. Spre norocul lor, primesc un ajutor nesperat – de la cine credeți? De la Alan, care tot aștepta săracul de vreo 26 de ani în jungla Jumanji să dea cineva 5 sau 8. Eh, mai bine mai târziu decât niciodată, nu Alan?
Pe vremuri micul Parrish, acum părosul Parrish (Robin Williams) se lasă convins până la urmă de cei doi copii să termine jocul. Numai așa efectele create de Jumanji vor dispărea. Însă, stupoare!, formația nu este completă. Pentru a putea încheia odată pentru totdeauna socotelile cu acest joc monstruos, cei trei au nevoie de Sarah Whittle (Bonnie Hunt), cea alături de care Alan a început întraga aventură în ’69. Vrea, nu vrea, trebuie să intre și ea la joc! Eu mă opresc aici. Mai departe, îmi curm ideile și să vă las pe voi să aflați ce și cum. Vă spun doar atât – Credeți că țânțarii și maimuțele sunt răi? Stați să vedeți ce urmează!
E loc și de critică
Cu toate acestea, este loc din belșug și de critică la Jumanji. Dacă atunci când vezi filmul ai sentimentul că s-a exagerat cu efectele speciale să nu fii surprins. Căci unele dintre secvențele din Jumanji au rol de paradă, funcționează mai mult ca un fel de voce venită din partea regizorului Joe Johnston care parcă ne zice: “Ia beliți ochii la ce poate să facă filmul meu. Tare, nu?”. Sunt destul de numeroase momentele în care scenariul nu are niciun rol precis – în afara aceluia de a funcționa ca un pretext pentru a umple din nou ecranul cu cât mai multe efecte speciale (de exemplu, ne întâlnim de prea multe ori în film cu maimuțelele sau cu turma aceea de animale). Se întâmplă mai ales în a doua jumătate a peliculei, care este și cea mai aglomerată din acest punct de vedere – crocodilii și păianjenii mai lipseau ca tacâmul să fie complet.
Despre personaje, să spunem că sunt destul de sumar schițate. Nu prea știm nimic despre ele pentru că, după cum am subliniat deja, Jumanji este mult prea ocupat să ne impresioneze prin efecte vizuale ca să se mai deranjeze să dea atenție și personajelor. Detaliile despre eroi – atâtea câte există – ne sunt oferite punctual, prin replici scurte, rostite fugitiv în momentele puțin active ale filmului. Ceea ce fascinează la Jumanji este jocul în sine, nicidecum personajele peliculei. Căci acestea din urmă mai mult răspund provocărilor extreme ale jocului – chestiile care ies din acel cerc (foto), decât au ele inițiativa. Când vezi Jumanji, ai senzația că personajele nu participă la dezvoltarea firului narativ, a poveștii. Tot ce fac este să treacă la nivelul următor al jocului – un nivel cu provocări din ce în ce mai greu de dus la capăt. Dacă facem un exercițiu de imaginație și ștergem cu buretele tot ce are legătură directă cu jocul din film, nu mai rămâne aproape nimic.
Mai departe, întreaga tehnică a filmului este simplistă, relativ previzibilă și poate fi caracterizată foarte ușor prin regula: “Ce spune Jumanji aia se întâmplă”. Aproape același tip de scenă se repetă la nesfârșit, singurele diferențe fiind creaturile care ies din placa aia blestemată. Altfel spus, interesul privitorului există, dar este unul cam superficial. Nu ne întrebăm ce se va întâmpla cu personajele din film, cât mai ales ce grozăvii vor ieși din joc mai departe. Din acest punct de vedere, Jumanji se aseamănă cu Final Destination, adică se folosește de o idee interesantă până ce o golește de orice fel de semnificație. Americanii numesc asta un gimmick, adică o șmecherie, de obicei una interesantă, care este adusă în prim-plan special pentru a impresiona. Dar adevărul este că nu suntem neapărat impresionați de film, ci de mult de acea găselniță.
Avem o idee despre care credem 100% că va entuziasma. Deci, ce avem până la urmă? Ei bine, avem un tipar pe care trebuie să-l umplem cu ceva. În Jumanji cu ce vom “dota” jocul? Păi, desigur, cu insecte, cu animale, cu tot ce considerăm că-i va atrage pe copii. Cât despre Final Destination, cum vom colora ideea? Să vedem. Cui ne adresăm? Adolscenților. În cazul ăsta, propun să ne gândim la cele mai ciudate și sângeroase morți cu care să-i putem surprinde pe puștani. Și dacă tot ne adresăm puștanilor, ar fi OK ca cei pe care îi mătrășim în film să fie de aceeași vârstă cu ei, poate așa se identifică mai bine cu ce văd pe ecran. Da, e supermișto!
Exact așa funcționează filmele de tip gimmick. De cele mai multe ori, umblă cu cioara vopsită, adică vor să te facă să crezi că merită să le vezi, când de fapt sunt niște mari porcării (mă rog, majoritatea dintre ele). Nu e cazul filmului Jumanji însă. La o producție pentru copii, să mă scuzați, nu numai că îți permiți să apelezi la astfel de strategii, ci chiar este avantajos s-o faci. Pentru că gimmick-urile sunt pe cât de enervante pentru adulți, pe atât de fascinante pentru cei mici. Copiii nu se gândesc dacă scenariul este bun sau dacă un film dorește cu adevărat să transmită ceva. Astea sunt chestiuni destinate audiențelor incomparabil mai mature. Copiii vor doar să se distreze când vizionează un film – iar eu m-am distrat al naibii de tare când am văzut Jumanji pentru prima oară.
E timpul pentru o concluzie
Jumanji putea fi mult mai bun. Gata, am zis-o. Pe de altă parte, copil fiind, m-aș fi uitat la acest film ca disperatul, indiferent cine ar fi jucat în el, indiferent cine l-ar fi regizat și indiferent în ce limbă s-ar fi vorbit. Repet, jocul în sine este vedeta aici, nu personajele, nu decorul. Poate fi foarte bun un film care apelează la o astfel de tehnică? Ăă… nu prea. Poate fi plăcut de urmărit și captivant, mai ales pentru cei mici? Poți pune pariu că da. Și ca să v-o spun pe aia dreaptă, nici nu știu dacă există un fir comun între filmele pentru copii și marile valori culturale. În fond, cât de multe înțeleg copiii și cum ne dăm seama când “îi pierdem” în subtilități pretențioase pe care și adulții le înțeleg uneori anapoda?
Cred că avem pretenții mari de la copii. Ei se înviorează la auzul cuvântului “joc”, nu la drame umane și lucruri complexe, dificil de digerat. Probabil că, dacă Jumanji îndrăznea să meargă cu această idee în altă direcție, una mai serioasă, și-ar fi pierdut chiar publicul țintă: copiii – printre care și eu. În schimb, cu toate minusurile sale evidente, nimeni nu poate spune că nu este un film excelent pentru cei cărora li se adresează. În opinia mea, această peliculă este suficient de îndrăzneață încât să nu-i privească de sus pe copii și, în același timp, îndeajuns de limpede cât să fie înțeleasă fără multe bătăi de cap de toți prichindeii (și nu numai). Iar asta, dincolo de minusurile pe care le-am indicat – spun eu – cu destul zel, merită toată lauda. Ca să le fac și un pic în ciudă cârcotașilor care spun despre Jumanji că este exagerat de înspăimântătoare pentru o producție care se vrea destinată copiilor, eu vă sfătuiesc să nu ratați acest film, deși poate că vremea la care trebuie să-l vizionați a trecut de mult.
Taifasul Cinefililor despre Jumanji: de urmărit cu interes!
Supergalerie Foto cu Cele mai sexy postere de filme din anii 2000:
Filmele pe care trebuie sa le vezi, Partea a III-a
Lista cu filmele monumentale pe care trebuie musai să le vezi cât trăiești pe pământ își continuă astăzi misiunea și vă prezintă alte 50 de pelicule etichetate de Roger Ebert ca “great movies“. Rămăsesem la litera “E” data trecută:
101. Easy Rider
102. 8 1/2
103. El Norte
104. El Topo
105. The Enigma of Kaspar Hauser
106. Eternal Sunshine of the Spotless Mind
107. Exotica
109. The Fall of the House of Usher
110. Fanny and Alexander
111. Fargo
112. Faust
113. The Firemen’s Ball
114. Fitzcarraldo
115. Five Easy Pieces
116. Floating Weeds
117. Forbidden Games
118. The 400 Blows
119. French Cancan
120. Gates of Heaven
121. The General
122. The Godfather
124. Goldfinger
125. Gone With the Wind
126. The Good, the Bad and the Ugly
127. Goodfellas
128. Gospel According to St. Matthew
129. Grand Illusion
130. The Grapes of Wrath
132. The Great Dictator
133. Great Expectations
134. Greed
135. The Grey Zone
136. Groundhog Day
137. The Hairdresser’s Husband
138. Harakiri
139. A Hard Day’s Night
140. Heart of Glass
141. Hoop Dreams
142. House of Games
143. Howards End
144. The Hustler
145. Ikiru
146. In a Lonely Place
147. In Cold Blood
148. Inherit the Wind
150. Ivan the Terible, PartI & Part II
Filmele pe care trebuie sa le vezi, Partea a II-a
Așa cum v-am promis, continui lista lui Roger Ebert cu filmele pe care merită cu adevărat să le vedeți într-o viață. Rămăsesem la Bride of Frankenstein.
52. The Bridge on the River Kwai
53. Bring Me the Head of Alfredo Garcia
54. Broken Blossoms
55. The Cabinet of Dr. Caligari
56. Cabiria
57. Cache
58. Casablanca
59. Cat People
60. La Ceremonie
61. Un Chien Andalou
64. Chinatown
65. Chop Shop
67. Duck Amuck, One Froggy Evening, What’s Opera Duck? (Chuck Jones: Three Cartoons)
68. The Circus
69. Citizen Kane
70. City Lights
72. The Color Purple
73. Come and See
74. Contact
75. The Conversation
76. Cool Hand Luke
79. Crumb
80. Dark City
81. Day for Night
82. Days of Heaven
83. The Dead
84. The Decalogue
85. Departures
86. Detour
89. The Discreet Charm of the Bourgeoisie
90. Diva
93. Don’t Look Now
94. Double Indemnity
95. The Double Life of Veronique
96. Dr. Strangelove
97. Dracula
98. Duck Soup
Filmele pe care trebuie sa le vezi, partea I
Survolam internetul în căutarea unui film pe care să-l vizionez înainte de partida Portugalia vs Olanda, de la Euro 2012, când am găsit un articol important. Criticul de film Roger Ebert (unul dintre cei mai renumiți din întreaga lume) scria despre care sunt, în opinia lui, primele pelicule pe care ar trebui să le vadă un cinefil adevărat.
1. 12 Angry Men
3. Adaptation
4. The Adventures of Robin Hood
6. After Hours
9. A.I. Artificial Intelligence
11. Alien
12. All About Eve
13. Amadeus
14. Amarcord
15. Annie Hall
16. The Apartment
17. Apocalypse Now
18. The Apu Trilogy
19. Army of Shadows
20. Atlantic City
24. Babel
25. Badlands
26. The Band Wagon
27. The Bank Dick
28. Baraka
29. Barry Lyndon
32. Beat the Devil
34. Being There
35. Belle de Jour
37. The Best Years of Our Lives
38. Bicycle Thieves
39. The Big Heat
40. The Big Lebowski
41. The Big Red One
42. The Big Sleep
44. Blade Runner
45. Blow-Up
46. The Blue Kite
47. Bob le Flambeur
48. Body Heat
49. Bonnie and Clyde
50. Breathless
Acestea sunt primele 50 dintre marile filmele ale istoriei cinematografiei după Roger Ebert. Mâine, va veni rândul următoatelor 50.
Review “The Contender”: o drama politica de prim rang
Clausewitz said that war is the natural extension of politics. But politics is also the extension of war. They are one and the same. In this war, there will be casualties. But so help me God… not among us.
Shelly Runyon, The Contender Read more…
Despre serialul “House M.D” și epilogul său. Final fericit sau încheiere tristă?
După 8 ani și tot atâtea sezoane, în care a strâns 2 Globuri de Aur, House M.D a spus stop. Sunt multe lucruri de spus despre acest serial, însă în următoatele rânduri mă voi referi cu precădere la ultimele 4-5 episoade pe care le-am văzut aseară târziu în serie.
La un prim gând, cred că House s-a terminat la momentul potrivit, pentru că, s-o recunoaștem, serialul a cam fost în scădere în ultimul timp. Cazurile medicale nu au mai fost atât de atrăgătoare ca la început, astfel că episoadele au devenit din ce în ce mai supraîncărcate cu glume și farse, multe dintre ele lipsite de haz. Ca s-o spun pe aia dreaptă, House luase o turnură neplăcută pentru unii dintre fanii săi, printre care și eu. Pierduse din alura de serial medical cu care debutase și se transformase într-un fel de turnir de nemernicii, pe care, logic, Hugh Laurie îl câștiga întotdeauna detașat.
Apoi, am tot citit pe net cât de nesatisfăcător s-a încheiat acest serial – de altfel unul foarte bun – și mi-am zis că trebuie să văd cu ochii mei. Asta așa, ca să-mi formez și eu, ca tot omu’, o părere. Și după ce m-am uitat la săracul Wilson, apoi la House și în final la amândoi cum stăteau și se luptau cu cancerul ăla nenorocit deja începea să-mi se formeze în cap imaginea unui final trist. Wilson – răpus de cancer, iar House – plecat din spital sau, mai rău, mort și el din cauza vreunei supradoze de Vicodin. Un astfel de final se prefigura, până ce, la un moment dat, producătirii sau gândit că este mai bine ca finalul să fie într-o notă pozitivă; sau cel puțin asta a fost intenția lor, pentru că de reușit, nu prea le-a reușit.
Eu cred că era inevitabil ca House să se termine cumva trist. Indiferent de ce fel de final primeau fanii, ar fi existat o senzație de “culegi ce-ai semănat”, pentru că până la urmă urmările acțiunilor tale te ajung din urmă. Așa se întâmplă în viață.
Așa-zisul happy ending al serialului mi-a lăsat personal un gust amar. Gândiți-vă că, dacă în 99% din serial Gregory House n-a dat dovadă nici măcar de un dram de altruism, culmea, în final, și-a dat seama că prietenii se ajută unul pe altul la nevoie. La spartul târgului, atunci când contează mai puțin. Când până și cel mai bun tovarăș al său mai are 6 luni de trăit. Unde-i fericirea în fraza asta? Fiindcă nu văd nimic pozitiv în a înțelege un lucru decât atunci când l-ai pierdut sau când ești sigur că îl vei pierde. Sau poate că imaginea unui final fericit este deformată în cazul meu.
Până la urmă, House a făcut constant pași mici, dar fermi, spre un epilog cu gust amar. Nu pot decât să fiu fericit că, cu toate acele secvențe desprinse din filmele de acțiune à la Eraser (vezi faza cu înscenarea), am obținut un final suficient de mulțumitor. Nu fenomenal, nici măcar bun, dar mulțumitor. Pentru mine cel puțin.
Se anunță o vară explozivă pentru fanii filmelor de acțiune! Cel mai nou film din seria Bourne, la cinema din luna august
Dacă credeați că s-a terminat cu franciza Jason Bourne după mult premiatul The Bourne Ultimatum din 2007, v-ați înșelat.În această vară, trilogia se pregătește să se transforme într-o quadrilogie. Asta pentru că The Bourne Legacy, cea mai nouă intrare din serie, promite să-și uluiască toți fanii. Filmul este programat să debuteze pe marile ecrane începând cu 3 august sub regia lui Tony Gilroy – cel care a regizat lăudatul Michael Clayton și totodată scenaristul din precedentele filme Bourne.
Deși Bourne Legacy nu-l va mai avea ca personaj cheie pe Jason Bourne (Matt Damon), povestea este foarte bine legată de precedentele filme din serie. Noua producție pornește de la evenimentele din The Bourne Ultimatum și își propune să aducă în prim-plan un alt agent, Aaron Cross, care seamănă în multe privințe cu Jason.
Rolul agentului Cross va fi interpretat de Jeremy Renner – ai zice că, după ce a apărut recent în Misiune Imposibilă 4, Renner a prins drag de filmele cu spioni și agenți secreți. În The Bourne Legacy vom avea ocazia să-i vedem și pe Edward Norton sau pe frumoasa Rachel Weisz. În plus, ne vom întâlni și cu câteva dintre personajele mai vechi ale lui David Strathairn și Joan Allen, cu care deja suntem familiarizați din primele filme de acțiune à la Jason Bourne. Pentru moment, atât, însă nu ezitați să aruncați o privire pe trailerul postat mai jos special pentru voi:
TAifas 