Jumanji (1995) – unul dintre filmele copilariei, de care iti aduci cu drag aminte

Jumanji a rămas unul dintre discurile pe care le ștergi frumos de praf și le îndeși acolo unde le este locul, în DVD player. Un film pe care îl revezi oricând cu plăcere.

Emily Blunt

Titlu: Jumanji (trad. Jumanji)

Rating: 6.5/10

An: 1995

Gen: Comedie/ Sci-Fi/ Fantasy

Regia: Joe Johnston

Cu: Robin Williams, Bonnie Hunt, Kirsten Dunst, Bradley Pierce, Jonathan Hyde

Durată: 104 de minute

Trailer:

Ce le place copiilor?

Jumaji, iată un film despre care am aproape doar cuvinte de laudă de spus. Știu că n-are o notă grozavă pe IMdB și că nici pe rottentomatoes nu stă mai bine. Mie mi-a plăcut însă și de-a cursul timpului pot spune că l-am văzut de suficiente ori încât să-mi pot face o părere completă vizavi de acest film. Genul declarat al lui Jumanji este comedie/fantasy, deși spun că tinde ușor către o pantă horror. În fine, mai puțin contează unde îl încadrez, aceasta fiind mai mult o chestiune de interpretare. Despre acest film, trebuie să vă zic și că am citit pe net, pe mai multe site-uri de specialitate (nu le dau numele) cum că ar fi unul prost.  Iar principalul motiv pentru care e catalogat ca fiind prost are legătură cu faptul că, după părerea criticilor (Siskel, Ebert ș.a.), Jumanji se laudă prea mult cu efectele sale speciale, în contextul în care astăzi acestea nici măcar nu mai par atât de bune. Legat de aceste aprecier, eu sunt de acord doar cu ultima parte. Recunosc că efectele speciale din Jumanji par astăzi un pic (dacă nu mai mult) desuete.

O altă explicație a review-urilor negative cu care a fost mitraliat Jumanji ar fi că vezi domn’e este mult prea înfricoșător pentru copii. Serios? Țin minte că l-am văzut pentru prima oară când aveam în jur de 9 ani și chiar nu mi s-a părut exagerat de înspăimântător. Ba cred că mai mult am râs la el. Evident c-au fost și momente în care inima mi-a mai tresăltat puțin – personal, apreciez întodeauna când un film te suprinde prin scene intense – dar de aici și până la a eticheta acest film drept neadecvat copiilor e cale lungă de tot. Ca să fac o scurtă paranteză, există, mai ales în ziua de azi, această concepție cum că copiii sunt ca niște bibelouri cu care trebuie să umbli cu grijă pentru că altfel se sparg. Nu îi lăsa să se joace cu pistoalele cu apă că răcesc ( își mai aduce aminte cineva de vremurile în care ieșeam afară și ne făceam leoarcă după o încăierare cu pistoale cu apă), nu le da să mănânce dulciuri (în schimb, du-i la Mac sau la KFC) și să nu care cumva să-ți treacă prin cap să le dai voie să se uite la Jumanji, fiindcă s-ar putea să fie prea mult pentru ei. Sunt ironic, desigur.

Este Jumanji un film prost pentru copii? Eu nu cred. Trebuie apreciat pentru ceea ce este: o peliculă de aventură, cu personaje decente, presărată cu momente de tensiune din loc în loc. Poate că nu este un film prea profund – de altfel, cred că nici nu are pretenția să fie considerat astfel – și poate că apelează prea des la efecte speciale (de multe ori le folosește ostentativ). Totuși, până la urmă copiilor le place să vadă păianjeni, dușumele mișcătoare, maimuțe nebune sau alte minunății dintr-astea, mai ales dacă ei știu că toate fac parte dintr-un joc. Iar în jocuri sunt permise multe – inclusiv plante carnivore care vor să te-nghită cu haine cu tot (foto sus).

Apoi, filmul are momentele lui bine alese în care face haz de așa-zisele creaturi teribile ale universului Jumanji – precum, de pildă, vânătorul venit din sălbăticie pentru a-l ciurui pe Alan, Van Pelt (jucat de același actor care-l interpretează și pe Sam Parrish, Jonathan Hyde). Sunt destul scene în care acest Van Pelt este o sursă de comic, nicidecum un asasin feroce. De exemplu, în secvențele din supermarket vânătorul mai mult se face de râs decât înspăimântă, fiind ținta capcanelor și poantelor puse la cale de personajele pozitive ale filmului. La un moment dat, este pus la podea de un raft plin de cutii de vopsea, într-o scenă care duce inevitabil cu gândul la celebrele filme Home Alone (foto jos).

Deci, mai ușor cu: “Jumanji e un film care-i bagă pe copii în sperieți!”, că lucrurile nu stau chiar așa. Am spus-o, pe alocuri este poate puțin prea intens, dar sunt destule faze amuzante care să ne-aducă aminte că pân’ la urmă suntem într-o comedie aici, unde cei buni câștigă – iar cei răi nu fac decât s-o încaseze. Și ca să închei odată acest pasaj de introducere, vă mai zic ceva, Jumanji nu se adresează mucoșilor de 5 ani – pentru ei există în primul rând Tom și Jerry și de-abia apoi altceva. Nu. Jumanji este destinat celor deja trecuți bine de etapa în care nu fac diferența între ficțiune și realitate.

Poveste și personaje? Nu-s prea multe de zis

Despre poveste și personaje, sincer să fiu, n-ar fi prea multe de zis. Ideea este oarecum ingenioasă, însă foarte simplă, și se datorează în parte novelistului american Chris Van Allsburg – cel care a publicat prima oară povestirea ilustrată Jumanji în 1981. De ce spun în parte? Pentru că, deși filmul păstrează în linii mari aceeași premisă că și nuvela, în același timp duce lucrurile într-o zonă mai diferită. Producția din 1995 jonglează puțin cu continuitatea spațio-temporală, din moment ce acțiunea filmului are loc în trei perioade istorice diferite. Legat acest aspect, mi-a plăcut modul în care regizorul ne-a dat de înțeles că avem de-a face cu aceeași oraș  la interval de un secol (vezi foto jos).

În primele cadre ni se arată doi băieți care îngroapă un cufăr în pădurea orașului Brantford. Înțelegem din schimbul de replici dintre ei că în acel cufăr se află ceva periculos. Apoi suntem catapultați o sută de mai târziu, în 1969, când Alan Parrish găsește pe șantier un joc straniu numit Jumanji – foto jos (de menționat că pădurea se transformase între timp într-un șantier și că Allan găsește exact cufărul pe care acei puști îl îngropaseră cu un secol în urmă). Însă Jumanji nu-i tocmai un fel de monopoly, lucru pe care micul Parrish îl va afla pe pielea lui când va fi pur și simplu aspirat în joc, sub privirile îngrozite ale prietenei sale, Sarah.

Este momentul să facem înc-un mare salt în viitor. Nu ne mai flăm în 1969, ci tocmai în 1995 – când în imensul conac Parrish locuiesc acum doi copii, Judy (Kirsten Dunst) și Peter (Bradley Pierce). Nici lor nu le ia prea mult să găsească jocul fatidic, ascuns printre vechiturile din podul casei. Se grăbesc să dea cu zarul și… surpriză! Imediat fac cunoștiință cu niște țânțari-gigant, cu niște maimuțe disperate și, în fine, cu un ditamai leul african, adus parcă special dintr-un safari ca să-i mănânce cu fulgi cu tot pe cei doi mititei. Spre norocul lor, primesc un ajutor nesperat – de la cine credeți? De la Alan, care tot aștepta săracul de vreo 26 de ani în jungla Jumanji să dea cineva 5 sau 8. Eh, mai bine mai târziu decât niciodată, nu Alan?

Pe vremuri micul Parrish, acum părosul Parrish (Robin Williams) se lasă convins până la urmă de cei doi copii să termine jocul. Numai așa efectele create de Jumanji vor dispărea. Însă, stupoare!, formația nu este completă. Pentru a putea încheia odată pentru totdeauna socotelile cu acest joc monstruos, cei trei au nevoie de Sarah Whittle (Bonnie Hunt), cea alături de care Alan a început întraga aventură în ’69. Vrea, nu vrea, trebuie să intre și ea la joc! Eu mă opresc aici. Mai departe, îmi curm ideile și să vă las pe voi să aflați ce și cum. Vă spun doar atât – Credeți că țânțarii și maimuțele sunt răi? Stați să vedeți ce urmează!

E loc și de critică

Cu toate acestea, este loc din belșug și de critică la Jumanji. Dacă atunci când vezi filmul ai sentimentul că s-a exagerat cu efectele speciale să nu fii surprins. Căci unele dintre secvențele din Jumanji au rol de paradă, funcționează mai mult ca un fel de voce venită din partea regizorului Joe Johnston care parcă ne zice: “Ia beliți ochii la ce poate să facă filmul meu. Tare, nu?”. Sunt destul de numeroase momentele în care scenariul nu are niciun rol precis – în afara aceluia de a funcționa ca un pretext pentru a umple din nou ecranul cu cât mai multe efecte speciale (de exemplu, ne întâlnim de prea multe ori în film cu maimuțelele sau cu turma aceea de animale). Se întâmplă mai ales în a doua jumătate a peliculei, care este și cea mai aglomerată din acest punct de vedere  – crocodilii și păianjenii mai lipseau ca tacâmul să fie complet.

Despre personaje, să spunem că sunt destul de sumar schițate. Nu prea știm nimic despre ele pentru că, după cum am subliniat deja, Jumanji este mult prea ocupat să ne impresioneze prin efecte vizuale ca să se mai deranjeze să dea atenție și personajelor. Detaliile despre eroi – atâtea câte există – ne sunt oferite punctual, prin replici scurte, rostite fugitiv în momentele puțin active ale filmului. Ceea ce fascinează la Jumanji este jocul în sine, nicidecum personajele peliculei. Căci acestea din urmă mai mult răspund provocărilor extreme ale jocului – chestiile care ies din acel cerc (foto), decât au ele inițiativa. Când vezi Jumanji, ai senzația că personajele nu participă la dezvoltarea firului narativ, a poveștii. Tot ce fac este să treacă la nivelul următor al jocului – un nivel cu provocări din ce în ce mai greu de dus la capăt. Dacă facem un exercițiu de imaginație și ștergem cu buretele tot ce are legătură directă cu jocul din film, nu mai rămâne aproape nimic.

Mai departe, întreaga tehnică a filmului este simplistă, relativ previzibilă și poate fi caracterizată foarte ușor prin regula: “Ce spune Jumanji aia se întâmplă”. Aproape același tip de scenă se repetă la nesfârșit, singurele diferențe fiind creaturile care ies din placa aia blestemată. Altfel spus, interesul privitorului există, dar este unul cam superficial. Nu ne întrebăm ce se va întâmpla cu personajele din film, cât mai ales ce grozăvii vor ieși din joc mai departe. Din acest punct de vedere, Jumanji se aseamănă cu Final Destination, adică se folosește de o idee interesantă până ce o golește de orice fel de semnificație. Americanii numesc asta un gimmick, adică o șmecherie, de obicei una interesantă, care este adusă în prim-plan special pentru a impresiona. Dar adevărul este că nu suntem neapărat impresionați de film, ci de mult de acea găselniță.

Avem o idee despre care credem 100% că va entuziasma. Deci, ce avem până la urmă? Ei bine, avem un tipar pe care trebuie să-l umplem cu ceva. În Jumanji cu ce vom “dota” jocul? Păi, desigur, cu insecte, cu animale, cu tot ce considerăm că-i va atrage pe copii. Cât despre Final Destination, cum vom colora ideea? Să vedem. Cui ne adresăm? Adolscenților. În cazul ăsta, propun să ne gândim la cele mai ciudate și sângeroase morți cu care să-i putem surprinde pe puștani. Și dacă tot ne adresăm puștanilor, ar fi OK ca cei pe care îi mătrășim în film să fie de aceeași vârstă cu ei, poate așa se identifică mai bine cu ce văd pe ecran. Da, e supermișto!

Exact așa funcționează filmele de tip gimmick. De cele mai multe ori, umblă cu cioara vopsită, adică vor să te facă să crezi că merită să le vezi, când de fapt sunt niște mari porcării (mă rog, majoritatea dintre ele). Nu e cazul filmului Jumanji însă. La o producție pentru copii, să mă scuzați, nu numai că îți permiți să apelezi la astfel de strategii, ci chiar este avantajos s-o faci. Pentru că gimmick-urile sunt pe cât de enervante pentru adulți, pe atât de fascinante pentru cei mici. Copiii nu se gândesc dacă scenariul este bun sau dacă un film dorește cu adevărat să transmită ceva. Astea sunt chestiuni destinate audiențelor incomparabil mai mature. Copiii vor doar să se distreze când vizionează un film – iar eu m-am distrat al naibii de tare când am văzut Jumanji pentru prima oară.

E timpul pentru o concluzie

Jumanji putea fi mult mai bun. Gata, am zis-o. Pe de altă parte, copil fiind, m-aș fi uitat la acest film ca disperatul, indiferent cine ar fi jucat în el, indiferent cine l-ar fi regizat și indiferent în ce limbă s-ar fi vorbit. Repet, jocul în sine este vedeta aici, nu personajele, nu decorul. Poate fi foarte bun un film care apelează la o astfel de tehnică? Ăă… nu prea. Poate fi plăcut de urmărit și captivant, mai ales pentru cei mici? Poți pune pariu că da. Și ca să v-o spun pe aia dreaptă, nici nu știu dacă există un fir comun între filmele pentru copii și marile valori culturale. În fond, cât de multe înțeleg copiii și cum ne dăm seama când “îi pierdem” în subtilități pretențioase pe care și adulții le înțeleg uneori anapoda?

Cred că avem pretenții mari de la copii. Ei se înviorează la auzul cuvântului “joc”, nu la drame umane și lucruri complexe, dificil de digerat. Probabil că, dacă Jumanji îndrăznea să meargă cu această idee în altă direcție, una mai serioasă, și-ar fi pierdut chiar publicul țintă: copiii – printre care și eu. În schimb, cu toate minusurile sale evidente, nimeni nu poate spune că nu este un film excelent pentru cei cărora li se adresează. În opinia mea, această peliculă este suficient de îndrăzneață încât să nu-i privească de sus pe copii și, în același timp, îndeajuns de limpede cât să fie înțeleasă fără multe bătăi de cap de toți prichindeii (și nu numai). Iar asta, dincolo de minusurile pe care le-am indicat – spun eu – cu destul zel, merită toată lauda. Ca să le fac și un pic în ciudă cârcotașilor care spun despre Jumanji că este exagerat de înspăimântătoare pentru o producție care se vrea destinată copiilor, eu vă sfătuiesc să nu ratați acest film, deși poate că vremea la care trebuie să-l vizionați a trecut de mult.

Taifasul Cinefililor despre Jumanji: de urmărit cu interes!