Review “The Contender”: o drama politica de prim rang

Clausewitz said that war is the natural extension of politics. But politics is also the extension of war. They are one and the same. In this war, there will be casualties. But so help me God… not among us.

Shelly Runyon, The Contender

Titlu: The Contender (trad. Persona non grata)

Rating: 9/10                                                            

An: 2000

Gen: Dramă/ Thriller

Regia: Rod Lurie

Cu: Joan Allen, Gary Oldman, Jeff Bridges

Durată: 126 de minute

Trailer:

Primele impresii

M-am aflat recent în căutarea unui film politic bun, în care baza să fie conversația dintre personaje și mai puțin scenele de acțiune. Un film care să spună într-adevăr ceva, cu riscul de a-și atrage antipatia celor care nu apreciază ori nu înțeleg mesajul lui. Am dat la un moment dat peste această peliculă, The Contender. Am fost atras către acest film de cast. Jeff Bridges și Gary Oldman sunt doi dintre actorii pe care îi apreciez foarte mult, iar pe Joan Allen pot spune am găsit-o mereu o femeie foarte frumoasă.

The Contender este tipul de film care nu se sfiește să fie subiectiv, să aleagă o tabără. Din acest motiv, fie îți place mult, pentru tupeul și spiritul său, fie, din contră, îți displace. În cazul meu este clar valabilă prima variantă. Și asta nu se datorează neapărat faptului că filmul rupe norma, cum se spune în limbaj colocvial. Este vorba despre ceva mai mult de atât. Această dramă politică m-a învăluit cu atmosfera sa, cu personajele pe care le aduce în prim-plan, cu valorile pe care le protejează și cărora le dă o voce prin d-na senator interpetată de actrița din imagine.

La microscop

Scenariul nu pare foarte pretențios. După decesul vicepreședintelui SUA, președintele se vede nevoit să numească un înlocuitor. Alesul  lui este o femeie, respectiv senatorul statului Ohio, Lane Hanson (Joan Allen). Asta deși toată lumea se aștepta ca numitul să fie Jack Hatthaway – privit de mass-media într-o lumină pozitivă după ce a încercat să salveze de la înec o tânără care plonjase cu automobilul în râu. De notat și că guvernatorul Hatthaway (William Petersen) era considerat viitorul partidului democrat – chiar de însuși președintele Jackson (Jeff Bridges).

Evident că nu toată lumea a privit cu ochi buni surprinzătoarea “promovare” a lui Lane Hanson. Dintre toți contestatarii femeiii, de departe cel mai aprig este congresmanul Shelly Runyon (Gary Oldman), care va prezida audierea în urma căreia Hanson va fi sau nu confirmată în funcția de vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii. Nu-i niciun secret, Shelly e bun prieten Hathaway, opțiunea numărul doi a președintelui la postul de vice, așa că va face orice pentru a o distruge pe Lane și a-l propune imediat la schimb pe amicul său. Iar de muniție nu duce lipsă. Fiindcă, din câte se pare, trecutul femeii nu-i chiar curat: o orgie sexuală la care a participat în liceu iese la iveală. Situația va deveni teribil de stânjenitoare pentru doamna senator, pe măsură ce alte secrete murdare din viața ei intimă sunt dezvăluite de către Runyon, care nu scapă niciun prilej de a o umili pe Lane.

Personajele sunt excelent creionate în The Contender. O avem mai întâi pe protagonista filmului, Lane Hanson, o femeie puternică din multe puncte de vedere. Fostă membră a partidului republican, nu s-a sfiit să “se dea” cu democrații imediat cum a simțit că idealurile ei și ale partidului din care făcea parte nu mai coincideau. Cum tăios punctează în film, Lane luptă pentru dreptul femeii de a alege (fie și dacă înseamnă decizia de a face un avort), pentru separarea bisericii de stat (este atee, ca și mine de altfel) și pentru eliminarea armelor de foc din casele americanilor. În caz că nu v-ați dat seama până acum, este o liberală convinsă – deși cred că termenul mai potrivit ar fi idealistă convinsă.

Acest personaj se află în centrul atenției pentru aproape toată durata filmului. De ce? Pentru că nu vrea să comenteze în niciun fel presupusa orgie sexuală la care a participat în liceu, asta În ciuda presiunilor la care este supusă – inclusiv de către președintele și staff-ul său. Explicația pe care o dă pentru refuzul de a vorbi despre acest subiect este pe cât de simplă, pe atât greu de acceptat (aveți în vedere că vorbim despre o perioadă în care aproape nimic nu mai este considerat strict privat – cu atât mai puțin trecutul personal al unui potențial vicepreședinte): viața ei personală nu-i treaba nimănui.

Gary Oldman, unul dintre puținii actori care pot juca la fel de bine un cerșetor sau un gentleman, este congresmanul și membru al GOP (Partidul Republican) Shelly Runyon. Runyon nu este chiar un om rău, însă nu reușește să găsească alt “defect” nominalizatei la vicepreședenția SUA, decât acela că, vezi domn’e, nu ar promite măreție (trad. din eng. “the promise of greatness”). De notat că Runyon nu arată nicio clipă intenția de a pune sub semnul întrebării calitățile de bun politician ale lui Lane Hanson, cele care ar putea indica dacă este sau nu alegerea potrivită pentru funcția de vicepreședinte al SUA, ci face tot posibilul s-o distrugă prin atacuri misogine la persoană. Cu alte cuvinte, el nu are nimic de împărțit cu politicianul Hanson, ci cu femeia Hanson.

Cât despre personajul lui Jeff Bridges (foto), președintele Jackson, vrea să pară afabil și onest – precum om obișnuit, din popor. În realitate, nu urmărește decât să-și impună dorința. Chiar dacă asta înseamnă că trebuie să recurgă și la amenințări din când în când (vezi scurta discuție dintre el și congresmanul din Delaware interpretat de Christian Slater, în care îi sugerează subtil acestuia din urmă că ar fi mai bine să fie cu președintele, decât contra lui). Ar mai fi senatorul Hatthaway, dar despre el nu voi scrie, pentru simplul motiv că, fâcând asta, o să vă stric surpriza din final, și mâna dreaptă a președintelui SUA, Kermit Newman (interpretat de Sam Elliott), un personaj destul de important, care poate fi cel mai simplu caracterizat printr-o singură frază: tipul va face orice pentru ca administrația să nu aibă de suferit.

Punctul pe i

The Contender are meritul de a ști foarte bine ce vrea să transmită și, extrem de important, curajul de a face asta până la capăt fără compromisuri. Am spus-o chiar din primele rânduri ale acestui review și o repet acum: pelicula lui Rod Lurie nu se ferește câtuși de puțin să-și asume din plin subiectivitatea. Iar din punctul meu de vedere, o astfel de îndrăzneală merită apreciată. Probabil că vă întrebați, de ce? Păi, răspunsul este simplu. Pentru că este un lucru plăcut să vezi o producție care își propune ceva mai mult decât să mângâie pe suflet pe toată lumea. Poate că The Contender este o producție părtinitoare, chiar nu neg asta, însă, măcar pentru avântul cu care tratează o temă de actualitate chiar și-n contextul lumii de astăzi și tot merită să sacrificați două ore din timpul vostru.